am crezut că e ultima zi

că te voi pierde tablou prăfuit la zâmbet
pe holul pustiu bântuit de fantome mucalite
prin galeria vernisaj a inimii mele smintite genetic
că voi rămâne definitiv contemplativ într-o clepsidră
cu ochii umpluți de nisipul deșertăciunii
și brațele sechestrate de o rugă infinită
am crezut că mă pot spânzura de cer să șantajez divinitatea
cerșind un univers paralel o altă iluzorie realitate
în care tu și cu mine eu și cu tine noi noi amândoi
ne vom crește sufletele până la punctul zero
al bigbangului și vom fi devenit propriii noștri dumnezei
am crezut…
apoi între două urlete lunatice
prin lumile mele antagonice
ți-am auzit șușoteala pașilor
chemarea liniștită
sărutul ți l-am simțit umplându-mă de o nouă viață

nu există o ultimă zi
nu există nimic iubito pentru ultima oară
pentru că iubirea nu se sfârșește niciodată


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s