Fundul de ochi – fragment de roman

 

Nici nu băgă de seamă pe unde merge, ce face…Schimba vitezele instinctiv, semnaliza automat, nu vedea nimic în trafic cu gândul la întâlnirea cu Bogdan. Avea puţin timp la îndemână să facă duş, să se schimbe. Parcă maşina în faţa blocului, urcă în fugă, ignorând privirile curioase ale vecinelor, care sprijineau balustradele balcoanelor.
Îşi făcu repede un duş, îşi parfumă pielea cu crema ei preferată, de liliac, parfum de liliac şi alese o rochiţă scurtă de mătase violet, sandalete de năbuc albe şi zbură pe scări, abia atingându-le. Inima îi bătea atât de tare încât la un moment dat, simţi nevoia să sa-şi abandoneze trupul în cădere.
Se opri câteva secunde, respiră adânc, apoi rări paşii.
Cu obraşii arzând, porni maşina şi plecă scârţâind roţile sub privirile aceloraşi ochi curioşi.
Marea împrumutase din roşul asfinţitului, nisipul mai păstra din căldura de peste zi şi cerul, da, cerul parcă o invita să zboare spre locul din spatele scenei, unde o invitase Bogdan după concert.
Tânărul stătea pe nisip, cu un trandafir carmin în mână şi privea marea. O zări şi se ridică înaintând spre ea cu braţele deschise. O îmbrăţişă în tăcere, o împinse apoi, un pic şi o privi cu admiraţie.
-Parcă ai ieşit din spuma mării…de acolo, din violetul acela care sărută marea. Doamne, cât eşti de frumoasă! Unde ai fost până acum?
-Acasă să mă schimb, răspunse Genţianne, vădit emoţionată.
Bogdan începu să râdă în hohote.
-Nu, draga mea….unde ai fost până acum, până te-am întâlnit?
-Te-am aşteptat pe tine, Bogdan. Ştiam că ai să vii. Nu ştiam când, dar ştiam că vei veni.
O luă de mână şi o îndemnă mai aproape de ţărm.
-Scoate-ţi sandalele şi hai, să ne plimbăm pe malul mării! Eu sunt din Bucureşti, am o iubită, cred că m-ai văzut cu ea, ţi-am zărit lacrima. Este o fată bună, a avut grijă de mama înainte de a muri şi mi-a fost alături, când aveam mai mare nevoie de cineva. O respect, dar nu o iubesc. Urmează să ne căsătorim. Îţi spun toate astea să ştii, vreau să fiu sincer cu tine. Şi ne mutăm în Constanţa; mi-am găsit la Năvodari serviciu în domeniul meu, mai bine plătit şi în foarte scurt timp voi fi mai aproape de tine.
Genţianne asculta cu inima în chingi. Sperase să nu fie aşa de complicat. Dar, la urma urmei şi ea era căsătorită, avea şi un copil. Ce vroia?
Bogdan era mai tânăr decât ea cu foarte mulţi ani, deşi diferenţa nu se vedea…Şi apoi, inima e inimă; îl privea şi parcă îl ştia dintotdeauna. Fiecare atingere întâmplătoare o scurcircuita şi fluturi zurbagii se zbăteau în stomacul ei, într-un preaplin aproape dureros.
-Hei, unde eşti? o trezi din visare, Bogdan. Ai venit la mine şi deja ai plecat. Nu eşti aici.
-Nu, Bogdan, mă gândeam la noi, la ce va fi…
-Nu te mai gândi la nimic! Vino să te simt! Tu eşti făcută pentru iubire. Şi vei fi a mea, chiar aici. Nu-mi pot explica sentimentele de când te-am zărit în mulţimea aceea, albă ca un înger. Am ştiut imediat că eşti a mea pentru totdeauna.Nu am timp acum să mă gândesc cum, dar va fi aşa cum spun eu.
O luă în braţe şi o sărută cum nu o făcuse nimeni; parcă ar fi vrut să o anihileze în el, cu totul. Avea buzele uşor sărate, dar moi şi flămânde de dragoste.
Îi dezgoli pulpele albe şi le parcurse cu buzele într-o atingere de foc. Genţianne simţi cum pielea se înfrigurează de plăcere şi îl dori dureros de mult.Îl trase peste ea şi se abandonă clipei.
Marea şi ei doi, undeva în univers, într-o împreunare a cărnii şi a sângelui, o poveste ca multe altele şi totuşi unică.
-Tu eşti făcută pentru iubire, femeie! îi şopti Bogdan la ureche şi o muşcă uşor. Te voi iubi cum nu te-a iubit nimeni, femeia mea cu marea în ochii ăştia superbi. Uită-te în oglindă să vezi cât eşti de frumoasă! Dragostea face din tine zee, draga mea. Genţianne îl asculta vrăjită, cu trupul lipit de al bărbatului care o făcuse femeie într-o clipă de extaz, pe care nu o mai trăise până acum.Oare, nu trăise până acum? Îl primise în ea flămândă de iubire, contopindu-se într-un strigăt nebun, al cărui ecou îi rămase în creier.
Simţea că nu are destule cuvinte şi gesturi să-i poată arăta ce simte.
Îi sărută ochii cu tandreţe şi îl privi adânc în ochi.
-Să nu mă faci să plâng niciodată, dragul meu!
-Eşti femeia vieţii mele…te-am visat mereu, te ştiam…te-am văzut pe internet într-o fotografie cu un buchet de flori în braţe…de atunci te iubesc, Genţianne, de atunci te caut…mi-e foame iar de tine!
Timpul se destrămă şi se amestecă cu firele de nisip…se oprise în loc şi privea cele două trupuri, unul bronzat şi strălucitor, celălalt alb ca zăpada, împletindu-se, completându-se, dansând după muzica valurilor ce se spărgeau şoptit de ţărm.
– Ştii, uite, acolo între stele m-ai dus, dragul meu.Vreau să rămân acolo, Bogdan. Să nu mă laşi să cad niciodată!
-Nu te voi lăsa, femeia mea, nu te voi lăsa…
Marea înghiţi promisiunile încet, ca pe toate jurămintele îndrăgostiţilor de-o vară.

va urma

18.03.2016
Violetta Petre


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s