Viaţă fără viaţă…(proză scurtă)

 

Se agăţă de o beldie din gardul ce abia se mai ţinea. Respira greu şi se gândea cu groază că mai are câţiva metri până la uşa casei. Trecuseră anii în goană pe lângă ea şi acum era o bătrână singură, bolnavă, care-şi ruga moartea în fiecare seară în faţa icoanei cu Maica Domnului de la capul patului.
Domnica fusese o femeie frumoasă, zdravănă, care ducea tot greul casei. Bărbatul ei era un beţivan, care lua cârciumile la rând şi se întorcea acasă cu buzunarele goale, cântând şi luîndu-se de oameni pe uliţă. Avea sămânţă de scandal şi era nemulţumit de tot şi toate.
Cei cinci copii se ascundeau care pe unde şi rămânea Domnica să primească suduielile şi bătăile.
Îi rupsese ba o mână, ba un picior…nu se ducea la doctor, se trata cum ştia ea, cu leacuri băbeşti, dar urmele loviturilor le avea şi acum şi dureri cumplite o copleşeau, mai ales pe vreme rea.
O scăpă Dumnezeu de chin într-o vinere a Paştelui, când se întorcea de la biserică.
Îl găsi pe Gheorghe în faţa porţii într-o baltă de sânge. Pesemne căzuse şi se lovise de balamaua de fier.
-Să-l ierte Domnul, dar bine că mi l-a luat! îşi spuse în gând, fără să simtă vreo durere în suflet. Nu-l iubise. Se măritase du el de gura tatălui, că avea pământ şi avere.
Ea îl iubea pe Ion al Alexăndriţei din vale. Doamne, ce-l mai iubea! Se întâlneau pe ascuns la malul gârlei, se hârjoneau, până ce, roşii ca focul îşi potoleau dorinţele sub sălciile plângătoare, ce îi ascundeau sub crengile lor.
Când s-a măritat, Ion s-a aruncat în gârlă şi l-a dus apa dincolo de sat. L-au cules nişte pescari şi i-au adus cadavrul în sat. Ce jale a fost! Era un băiat frumos, tânăr vânjos şi harnic, blând şi cu frică de Dumnezeu.
Domnica nu a vorbit un an. parcă muţise dintr-odată.
-Ţi-a murit hăndrălăul, fa? Şi acum plângi după el, ai? Lasă că te trimit după el, nu-ţi face griji, grijania mă-tii de curvă!
Domnica îşi blestema zilele şi se ruga la Dumnezeu s-o ia, s-o ducă lângă Ionel al ei.
Dar, timpul trecea la fel, au venit pe lume copiii unul după altul şi viaţa i-a mutat gândurile spre creşterea copiilor.
Avea două fete şi trei băieţi. I-au murit pe rând toţi. Doi băieţi s-au înecat în gârlă, pe unul l-a călcat căruţa, iar fetele s-au îmbolnăvit de oftică şi s-au dus amândouă în aceeaşi zi la Domnul.

Mai respiră adânc de câteva ori şi încet, încet ajunse în faţa uşii.
-Domnica mea dragă, pe unde umbli, că te aştept de dimineaţă?
Femeia îşi pironi ochii la stafia lui Ionică, se clătină şi căzu pe treptele reci.
Zăcu acolo până o găsiră vecinii, cu gura strâmbă, bolborosind cuvinte neînţelese.
Doar numele lui Ion reuşea să-l pronunţe clar; privea fix într-un punct de pe tavan şi zâmbea…Aşa a plecat dincolo de cer, de mână cu cel drag, aşa cum şi-a dorit.
Doar moartea i-a oferit o clipă de fericire…

30.03.2016
Violetta Petre


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s