Monologul cuvintelor – 24

Pământul şi-a luat, azi, cerul să se plângă. Se-ncălzise prea tare şi nu mai putea să se (s)curgă dinlăuntru. Acum e o răcoare care arde aerul. Mâine vor face schimb. Cerul îşi ia pământul să-i scuture apele până când se vor arăta înălţimile din noapte, stele

–le clipesc şoaptele dorului prins în amintiri
dintr-o viaţă trecută, niciodată (re) întâlnită.

Timpul îşi aruncă uitarea pe cărări bătute de gânduri,
în sus, spre cer,
în jos, spre pământ,
un mal de ţărm, un vârf de munte…

şi

eu alerg să prind gara cu trenul cu vagoane
în fiecare haltă
în care se zboară
aripi şi flori se deschid şi albastru e verdele –

mereu tânăr Sufletul.

(Se) /cântă,/ păsări, /valsul /de /dincolo,/
apusul din răsărit/ sau /răsăritul din apus,

ne_mărginirea
ne_finită a
ne_iubirii din
ne_lumesc.

27.06.2016 ora 20,38’


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s