i vine câte-o zi în care aş urla la viaţă, la lună, la soare, la pământ, la univers, la propria-mi existenţă, zi în care dorul devine pasăre de pradă pentru toate emoţiile născute şi nenăscute în vasul alchimic al fiinţei mele şi ciupeşte, şi ciupeşte mintea, inima, sufletul.
unde sunteţi ochi vii de copil? unde-aţi plecat înghiţindu-mi prezentul şi poate şi viitorul, ascunzându-l adânc în inimile voastre, în irişii voştri pe care-i priveam, iubind odată cu voi lumina? unde să vă readuc mai mult, decât în floarea inimii, reconstruindu-vă înălţarea, bucuria de a fi ceea ce întotdeauna aţi fost şi sunteţi: iubiri profunde, calde, blânde, uimiri ale Domnului pentru frumuseţea sufletelor şi spiritelor voastre…
şi-apoi vine altă zi în care tac şi ard şi iar ard. tac.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s