sub pleoapă-i un cuvânt
şi mă întreb adesea
dacă să-l las să plece
sau să îl mai strivesc

el tace şi desface
gesturi vorbe prea multe
rostiri sau nerostiri

eu îi privesc înaltul
şi îl cobor prin mine
ştiind că e întâiul
şi ultim drum rămas

fiinţei să se-ntoarcă
la ceea ce o creşte
şi iar îmi spun să tac
mişcând din mâini
prea tare

în tulbur vis de viaţă
de moarte-ntr-o secure
a minţii omeneşti

sub pleoapă el rămâne
şi sigur nu e umbră-i
esenţă
din mine şi din toate
acestea câte sunt

mă defineşte-ntr-una
şi-mi lasă-n spirit harul
care mă înrobeşte
între-a fi şi a nu fi

şi totuşi toate urcă
iar şi iar alene
spre pleoapa-n care

cuvântul dintâi stă
şi m-aşteaptă
privirea să-mi ridic

spre cerul cel din mine
pe care îl uitasem
iubind o piatră simplă
şi şlefuind nimic

Anne Marie Bejliu, 9 iulie 2016


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s