Ingeri si larve

Mậinile se ridică spre cerul plumburiu, Sabin trage o linie imaginară pe zăpadă, se roagă, cậntă imnul regal , îşi pune haina pe umeri.Paşii săi sunt opriţi în drumul lor de o femeie mică, subţire ca o umbră:

-Nu pleca încă, vreu să mă ajuţi cu ceva! Şopteşte femeia deşertậnd sacul cu tot felul de mậncări.N-am multe că mi-au luat şi pielea de pe mine da’ cật mai am dau! Am nevoie de ajutoru’ matale!

-Zi nană Valerie, zi că dacă pot te ajut! O ia Sabin uşor de mậnă şi trec în dosul fagului ce rupe în două grădinile Tomeştilor şi a Sofronilor.

-Vreu’ să plec în Tatra, să văz unde mi-a rămas bărbatu’.Să pui o lumậnare la capu’ lui.Mitale ai luptat aclo, tre’ să ştii!

-E tare departe nană, e tare departe să ştii!

-Am adus pe lume 3 fete.Nu-mi spune că-i departe, că-i mult.Că-i greu.I greu şi să sufli api.

Femeia  pune în mişcare  cuminte toiagul, în paşii săi mărunţi  apasă rugăciuni, lacrimi împletite cu ploaia care cade  de sus într-o silă tomantică.Traversează, ape, munţi, graniţe care cad la picioarele sale  goale, urcă vise, coboară suflậnd a greu şi bătrậneţe pậnă aproape de Banja Banska.Pădurea se deschide, se închide tăcută în mirosnă a vậnt oboseala o cuprinde.

-M-oi pune acilea pe glie, n-am nici stare să cat alinare în vreun căsoiu’ mai acătării.Visează grậul pus de Iliuţă, mậinile sale mari mậngậind copilele ca apoi să  se trezească în lacrimi .Lumina zorilor o trimit  brusc în faţa celui mai mare cimitir al armatei romậne: cruci frumos aliniate, căştile lipite de fruntea rece în piatra de veci.

-Ai fi tu pe aici pui drag? Te-ai dus tu acolo să te baţi pentru pămậnt, te-ai dus şi lăsatu-m-ai cu două copile.Unde-mi eşti tu Ilie? Unde pui drag?

Cătarea ochilor se înalţă secundă cu secundă, inima se opreşte preţ de cậteva miimi între două bătăi.Pe una din pietrele albe stă mărturie negru pe alb gălbui un nume: Ilie Cărăbeţ , plutonier major 21 martie 1944 dec.

Şiroaie mari de apă cad în barbă,mậinile cuprind casca plimbậnd degetele timid pe gaură făcută de glonţ aproape de frunte, genunchiul a căzut în buza mormậntului săpậnd rotund , rotund o urmă ca formă de adio.

-Două copile acasă, vite, bucate , io singură cu stậna, caii tăi, caii tăi pe care-i iubeai , ce alegem amu? Une-i dreptatea?

Adună bucăţi mari de humă, le strậnge puternic în pumnii mici apoi se ridică lipind din nou casca de piatră.Din năframa neagră iţeşte iute o bucată pe care o prinde acolo martor veşnic a unui soldat îngropat departe de ţară.Oftatul ei se aude des, ochii se rotesc înainte, înapoi cậnd culmea de deal ascunde locul cimitirului tăcut, singur..

-Amu’ trebi mai mari am acasă, doar doar de n-or fi făcut bolundele alea două vreo nefăcută.Pui corbaciu’ pe ele şi să te ţii! Numa’ numa’ să ajung io acas’! Mi-s pornită!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s