tăcerea lui ascunde
hibernări succesive de idei
în care gândurile odată proaspete
încep să miroasă a leşuri de visuri căzute
într-un hiatus anunţat demult amânat la nesfârşit
de iluziile venite să îngroape
rudele bolnave de adevăr

în lumea cuvintelor cineva aşterne suflet
altcineva transformă sensurile în banalităţi
sau îşi aşează bocancul cât mai aproape de groapă
zdrobeşte oasele metaforelor
nu mai încap în sacul de pânză groapa se umple
le este frică să nu dea pe-afară îndeasă epitetele
credinţa e una şi viaţa totuna cu moartea
o lasă mereu liberă să înfrunte ridicolul banalitatea
apoi vin groparii şi ridică sicriele triunghiulare
se face economie multă economie de gândire

nu disper. aştept cuminte în spatele cortinelor
tai frunzele la câinii care vin la pomana
tuturor acestor filosofii inedite

mortul principal este mereu avântul scriitorului
cel care poartă steagul e colorat la faţă
şi după el neanunţat stă trompetistul
copacul ramura plină de gălăgie inutilă
apoi obiceiurile absurde în care
o ceaşcă e spartă în urma cortegiului
de versuri gândite şi vorbele irosite
la masa parastasului literaturii

cineva se trezeşte din toată această agonie
şi începe să cânte simplu
uguie spre cele plecate departe
şi mai aprinde o candelă
în bradul de Crăciun neîmpodobit

Anne Marie Bejliu, 16 octombrie 2016

frica ta, omule cu pălărie ego uriaşă
traversează dunele dunele de nisip
apoi se întoarce împotrivă-ţi mai puternică
decât oricând decât mările şi oceanele
şi fiarele din jungla propriilor gânduri

te crezi mare, omule cu pălărie ego
ca un acoperiş de catedrală în care
te rogi ţie însuţi
crezând că eşti Dunmezeu

şi atributele tale le scazi şi te superi pe El
că nu le poţi cuprinde în braţe
nici în pumnii mărunţi
tremurătoare corăbii din carne sânge
şi multă apă

febril te cuprinzi în braţe şi plângi
şi Îl chemi şi-L laşi să-ţi rezolve toate muncile

câtă închipuire, omule cu pălărie ego,
cât o clopotniţă de catedrală decăzută

când nisipul se termină şi dunele
încep să atace prin vânt echilibrul închipuit
te laşi la pământ mărunt şi-L rogi
să te ia cu El să te lase undeva aiurea
între iubirea şi adevărul Lui
să te înveţe să zbori
să te culeagă
de pe miriştile nebuniei tale

pălăria ego atunci îţi cade şi El
priveşte oasele capului în care, undeva,
într-o cavitate măruntă
încă pulsează speranţele şi visele
şi ceea ce tu numeai mărunt
iubire de cer

Anne Marie Bejliu, 16 octombrie 2016


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s