Atunci când copiii tăi spun adio pământului, vieții pământene, învelindu-se în haina cu aripi dăruită demult de Domnul, poți să trăiești ca o umbră a viitorului pierdut,sau poți să trăiești închipuindu-ți că ești tu însăți/însuți, ceea ce lasă în urmă astrul înainte de cădere, o dâră de lumină privitorilor nocturni și să te retragi în colivia rugăciunii tale, spusă până dincolo de lacrimi, până la ovalul bucuriei autentice că îți poți urma rostul pe pământ, chiar dacă este numai un radical din ceea ce crezi tu că ar fi putut fi înainte de plecarea lor.
Cred că am ales ceva până la urmă, pentru că observ zi de zi că tot mai aproape îmi sunt și tot mai acut simt și conștientizez prezența Domnului în toate cele ce mă definesc. Încerc să mă bucur că încă mai sunt utilă apoi, pentru că drumul ales de mine este greu, bătându-mă cu mine însămi ca să mă frăgezesc și mai apoi să mă înțeleg, să-mi înțeleg geometria complicată a gesturilor pe care le fac, și pe cele bune dar mai ales erorile. Cred tot mai mult că împăcarea vine ca un cumul de cerneri a propriei ființe oricât de greu este să fugi de minciuni, de iluzii, de singurătatea generată de fuga celorlalți de adevăr, de autentic și preferința lor de a se scufunda tot mai adânc în propriile iluzii care le otrăvesc ființa.
Am învățat greu dar am reușit să o fac, acele puncte dense care storc multe lacrimi, în care auzeam glasul interior spunându-mi sub semn de întrebare ce voi face singură la un moment dat, când toți se vor aduna în cuiburi, cuibulețe iar eu voi privi ferestrele lor luminate artificial și râsetele parțial false ale unei fericiri făcute nu născute. Această fericire superficială nu mi-o mai doresc. Nu mi-o mai doresc pentru că mereu mereu din ea creșteau hărți întregi ale rădăcinilor copacilor tăiați, ale lujerilor copleșți de indiferența umană. Prefer o bucurie născută în mâinile Domnului și dăruită mie tot mai rar, care mă regenerează în momentele de cumplită depresie, decât acea fericire făcută, nu născută, în care tremur de frică gândindu-i finalul.
Bucuria este ca alergarea norilor pe cerul Ceahlăului când eram micuță și când am căzut în genunchi rugându-ne, uimiți, copleșiți de ceea ce vedeam derulându-se prin fața ochilor noștri. Acel sentiment al copilului aflat la sânul mamei, sătul, lingând ușor sfârcul a alint, după o masă copioasă, învelit în zâmbetul mamei și trăirea mai mult decât puternică a mamei privindu-și pruncul zâmbind este pentru mine bucuria cumulată cu toate fericirile vieții umane și ale fericirilor existenței.
Nu pot defini nici acum ce anume am ales. Știu că trăiesc intens fiecare clipă și de amar dar mai ales pe cele de bucurie și asta mă ajută să merg mai departe prin hățișurile unui labirint care sigur este al meu și pe care nu-l mai pot elibera de aceste hățișuri decât făcând mereu primul pas firesc al propriei existențe.
Azi am trăit iar bucuria. Din plin.

Anne Marie Bejliu, 17 noiembrie 2016


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s