pe marginea zgârieturii neatinsă de patimi
s-au păcălit pentru că acolo pe înălţimi
nimic nu rămâne la fel
totul se transformă
totul se sfărâmă încet liber

grăuntele de muştar ajunge
să strice nopţile înfumuraţilor

ea ştie şi atunci pleacă tot mai departe
alege cuvântul pentru că este singurul care
nu trădează
cuvântul atins de propriile-i simţuri
acel cuvânt pe care numai emoţia
îl poate aşterne tăcut

zgribulit animalul din ea se ascunde
între coastele evoluţiei
începe să cânte liniştitor
pe limba lui spiritul îl salută

toţi ceilalţi nu ştiu că ea nu este singură
jocul îi aparţine

oasele pielea şi acolo unde există
blana animalului o înveleşte tandru
redăruindu-i încrederea în propria fiinţă
în propria lumină în propriu-i glas

cumva aici stă cuminte legenda nescrisă
a tăcerilor origami
pentru că aici, în vasul alchimic al unei peşteri
nicicând închise
plină de valori necunoscute nici ei
totul macină întregul apoi îl reconstruieşte
redăruie inimii
de infinite ori mai întreg mai întreg

Anne Marie Bejliu, 29 decembrie 2016


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s