APWHITE PENTRU ANTON

CAPITOLUL 2
M-am născut într-o familie frumoasă, de oameni simpli, muncitori.
Tata preot, mama preoteasă. Cu voia lui Dumnezeu au avut trei copii,
toți fete și toate frumoase. Eu sunt cea mai mare.
Aveam o curte frumoasă, mai mult lungă decât lată, cu o casă potrivit
de mare. Camere curate, pridvor cu stâlpi sculptați, multe animale și
aventuri zi de zi. O aveam pe mâța Luiza, pe dulăul Zorel, căprițele și
puii de rață. Mai erau și altele, dar doar acestea plecau în povești prin
tufele de zmeură și rândurile de roșii cu noi, fetele, zi de zi.
Aveam chiar și o bucătărie în miniatură, bătută în cuie de vecinul
Marian unde făceam fel de fel de delicatese pentru prietenele noastre
necuvântătoare. Dulce inocentă!
¨Dumnezeu ne iubea¨, îmi spunea bunicul Tatu și, pentru că
Dumnezeu ne-a zâmbit, diavolul nu a rezistat tentației și a venit să-și
bage coada. ¨Fericirea e dulce și atrage răul ca mierea albinele¨ îmi mai
spunea. Și așa au început necazurile…
Primul care s-a dus a fost tata. A răcit la plămâni într-o iarnă lungă și
umedă. A bolit până în primăvară, a slăbit mult și apoi s-a stins ușor, în
liniște, demn. Râsetele din casa noastră au încetat. Răceala, întunericul,
mirosul de tămâie au plecat din biserică și și-au găsit lăcaș permanent la
noi în camera de la drum, în camera bună.
Aveam șase ani și am doar trei amintiri cu tata. Prima când venea pe
strada mare spre casă, de la biserică. Era în miezul verii, la mijlocul
dimineții, dar aerul era deja încins și eu am fugit spre el pentru că știam
că aduce apă rece de la fântâna de la poarta bisericii și că în buzunare
are bomboane mentolate. Era îmbrăcat în haina lui lungă, neagră și avea
cel mai frumos zâmbet.
Tata era un munte de om. Eu eram o mogâldeață de copil cu
genunchii juliți și zulufi ciufuliți. Venea agale spre casă cu vecinul Marian
pe lângă bicicletă. Mi-a zâmbit, m-a luat în brațe și mi-a dat pe obraji un
sărut gâdilicios pe care mi-l amintesc și acum, 30 de ani mai târziu. Tata
era un bărbat frumos, puternic, drept. Avea mustață și obraji mereu calzi.
A doua în iarna în care s-a îmbolnăvit. Îmi amintesc că stăteam în pat
în spatele lui, spate în spate, și el îmi spunea povești. În foc ardeau
lemne și în casă mirosea a cartofi copți și a porumb dulce fiert. Eram
fleașcă de transpirație pentru că tata avea frisoane și stătea ba învelit,
ba dezvelit și eu lipită de el. Îi era rău, dar nu se lăsa săracul și îmi tot
spunea cum a făcut Dumnezeu lumea și cum noi trebuia să fim buni,
drepți și iertători. Am avut coșmaruri ani de zile apoi în care mă înghițeau
valuri de pucioasă tot atât de calde ca spatele lui atunci.
A treia a fost în primăvară, cu câteva zile înainte să moară. Era după
ploaie, o după-masă caldă de primăvară spre vară. Pomi înverziți, cireșe
pârguite, miros de pământ bogat în aer. El stătea pe pragul casei în
pantaloni de casă, cămașă lungă, țărănească, țesută de mama și în
picioarele goale. Ar fi trebui să realizez că ceva nu e bine pentru că tata
era atât de drept în tot ceea ce făcea încât niciodată nu ar fi ieșit în curte
în picioarele goale sau cu capul descoperit.
Noi, fetele, ne jucam într-o băltoacă strânsă după ploaie. Căutam
râme, râdeam, cântam. Tata stătea și se uita la noi cu un zâmbet frumos
pe față. Un zâmbet din suflet care ți se citește în ochi. Era mândru de noi
cred.
Mama l-a văzut și l-a certat că s-a dat jos din pat și că nu stă să se
odihnească. El nu și-a luat ochii și zâmbetul de pe noi și i-a răspuns
calm „- ho, femeie, că m-am odihnit și o să mă tot odihnesc de acum! „.

Apoi m-a strigat să îi aduc apă. I-am dus în sticla rotundă de lapte. A băut cu sete apă dulce de-a noastră și a continuat să se uite la noi senin până când mama ne-a chemat în casă pentru masa de seară. După, tata nu a mai ieșit din casă și eu nu mai am amintiri cu el pentru că după vreo doua zile mama ne-a făcut pachet și ne-a dus la bunica Lina și bunicul Tatu. N-am fost la înmormântare… Iarna următoare mama l-a urmat la fel de senin. Diferența a fost că ea a slăbit înainte, s-a uscat pe picioare și a uitat cum e să zâmbești înainte să se îmbolnăvească. Pur și simplu a murit de dor, încet, încet… Și noi iar am fost făcute pachet și trimise la bunica Lina și la bunicul Tatu. Doar că acum am rămas acolo. Viața nu a mai fost la fel de dulce niciodată. A fost frumoasă pentru că îl aveam pe bunicul Tatu, dar niciodată nu am mai fost copil. Printre căpețele și tămâiat la mormânt, am înțeles că viața e așa, un fum. Și e trist să înțelegi lucrul asta la șapte ani. Bunicii ne iubeau fiecare în felul lui. Pentru bunica o zi în care nu ne bătea era o mare realizare. Așa înțelegea ea lucrurile, femeie simplă, din popor. Bătaia e ruptă din rai, zicea ea. Nu, nu era crudă, nu găsea în asta plăcere, dar pentru ea palma era un soi de datină străbună, o cutumă. Ceva ce faci și treci peste. Ne iubea și ea în felul ei și făcea sacrificii să strângă bani de haine toamna, pentru scoală, pentru trei căprițe de fete cucuiate. Lucra în fabrică, la vopsitoria chimică, și câteodată era atât de obosită de muncă încât se punea pe pragul casei și plângea. Alteori stătea și privea în zare, în gol și repeta „off, mamă, de nu te-oi fi dus”, cu gândul la mama mea, fata ei. Și cumva am înțeles că noi, eu și surorile mele suntem motivul pentru care ea e mereu tristă, mereu acră, mereu stafidită de oboseală. Grimasele repetate, ulterior permanente, au lăsat pe fața ei urme care nu mai treceau. Deși încă tânără, bunica Lina avea o față care nu putea să zâmbească, cu riduri multe și colțurile gurii lăsate. Chiar și când râdea, rar, aveai impresia că plânge, un soi de vaiet cu sunet. Bunicul era mic de stat, pântecos și buzat, mai mereu transpirat de la efort și cu o pălărie din blană de miel pe cap. Spre deosebire de bunica Lina, gura lui știa doar să râdă și să zâmbească, niciodată să certe. Veteran din al doilea război mondial, a văzut cea mai hâdă față a omului și totuși și-a păstrat inima curată și zâmbetul în ochi. Acolo, pe câmpul de luptă și-a pierdut un picior și acum avea unul de lemn de stejar în loc cu care să se mândrească și pe care să se sprijine în zilele în care își face curaj să iasă până la poarta de la drum. Avea și un baston cu o măciucă în cap atât de folosită încât părea lemn lustruit și lăcuit. Privind înapoi, nu cred că i-a fost ușor așa, dar atunci nu realizam ce viață grea are și nici pe el săracul nu îl lăsa inima să ne facă atente la asta. Când îl vedeam venind spre poarta ne strângeam toate, căprițe de fete, și țipam la el „Ali, Ali, iese ursul din bârlog” și apoi alergam care- încotro, copile, bezmetice și neștiutoare. El mi-a băgat în sânge microbul cărților, al poveștilor și mai ales al basmelor. Acolo, în basme totul era la fel de greu ca și în viața reală. Nimic nu era pe gratis, totul se muncea și se plătea în sudoare sau în istețime, dar totuși, în final, binele triumfa. Mereu. Inevitabil, mereu. A început să mă învețe tainele literelor încă de la cinci ani așa că atunci când ne-am mutat la ei, bunicul Tatu a devenit mentorul meu. Citeam cu aviditate orice îmi pica în mână, de la ziare pline de vești dintr-o lume pe care nu o înțelegeam până la poveștile lui Ion Creanga care îmi colorau zilele și visele în lumină. Eram mulțumită. Bunicul Tatu obișnuia să strângă toți copiii de pe stradă la poarta noastră și să ne povestească vrute și nevrute. Ne certa și se iubea deopotrivă. Ne pregătea pentru viată prin pilde și ghicitori și apoi, pentru că totuși eram copii, ne lăsa să fugim în cireș sau în dud și să mâncăm până ne plezneau burțile. Bunica îl certa pentru că așa săream peste o masă, el râdea, noi chicoteam. Bunicul a fost stâlpul anilor mei de formare, de la el mi-am luat puterea și speranța.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s