Pentru Anton

Alteori stătea și privea în zare, în gol și repeta „off, mamă, de nu te-oi fi dus”, cu gândul la mama mea, fata ei. Și cumva am înțeles că noi, eu și surorile mele suntem motivul pentru care ea e mereu tristă, mereu acră, mereu stafidită de oboseală.
Grimasele repetate, ulterior permanente, au lăsat pe fața ei urme care nu mai treceau. Deși încă tânără, bunica Lina avea o față care nu putea să zâmbească, cu riduri multe și colțurile gurii lăsate. Chiar și când râdea, rar, aveai impresia că plânge, un soi de vaiet cu sunet.
Bunicul era mic de stat, pântecos și buzat, mai mereu transpirat de la efort și cu o pălărie din blană de miel pe cap.
Spre deosebire de bunica Lina, gura lui știa doar să râdă și să zâmbească, niciodată să certe. Veteran din al doilea război mondial, a văzut cea mai hâdă față a omului și totuși și-a păstrat inima curată și zâmbetul în ochi. Acolo, pe câmpul de luptă și-a pierdut un picior și acum avea unul de lemn de stejar în loc cu care să se mândrească și pe care să se sprijine în zilele în care își face curaj să iasă până la poarta de la drum. Avea și un baston cu o măciucă în cap atât de folosită încât părea lemn lustruit și lăcuit.
Privind înapoi, nu cred că i-a fost ușor așa, dar atunci nu realizam ce viață grea are și nici pe el săracul nu îl lăsa inima să ne facă atente la asta. Când îl vedeam venind spre poarta ne strângeam toate, căprițe de fete, și țipam la el „Ali, Ali, iese ursul din bârlog” și apoi alergam care-încotro, copile, bezmetice și neștiutoare.
El mi-a băgat în sânge microbul cărților, al poveștilor și mai ales al basmelor. Acolo, în basme totul era la fel de greu ca și în viața reală. Nimic nu era pe gratis, totul se muncea și se plătea în sudoare sau în istețime, dar totuși, în final, binele triumfa. Mereu. Inevitabil, mereu. A început să mă învețe tainele literelor încă de la cinci ani așa că atunci când ne-am mutat la ei, bunicul Tatu a devenit mentorul meu. Citeam cu aviditate orice îmi pica în mână, de la ziare pline de vești dintr-o lume pe care nu o înțelegeam până la poveștile lui Ion Creanga care îmi colorau zilele și visele în lumină. Eram mulțumită.
Bunicul Tatu obișnuia să strângă toți copiii de pe stradă la poarta noastră și să ne povestească vrute și nevrute. Ne certa și se iubea deopotrivă. Ne pregătea pentru viată prin pilde și ghicitori și apoi, pentru că totuși eram copii, ne lăsa să fugim în cireș sau în dud și să mâncăm până ne plezneau burțile. Bunica îl certa pentru că așa săream peste o
masă, el râdea, noi chicoteam. Bunicul a fost stâlpul anilor mei de formare, de la el mi-am luat puterea și speranța.
Au fost câțiva ani frumoși când am uitat parcă de necazurile din fragedă pruncie.
Primăveri dulci cu pomi în pârg și nopțile când fugeam și ne piteam în sură la vacă și priveam cerul printre șipci și visam vise pe care nu știam să le spunem în cuvinte.
Veri lungi cu soare mult, cu praf ce ți se lipea de plămâni, noi mai mult despuiate alergând bezmetice, gârla cu apă învolburată, fructe zemoase și somn cu cartea în mână pitită pe sub pomi.
Toamna cu porumb fiert și dovleac copt, cu șezători și povești cu duhuri rele.
Ierni cu obiceiuri, cu biserică și colind în zorii zilei, cu cozonaci pântecoși și cârnați aburinzi, cu sanie, mâini și nas degerate, liotă de copii pe uliță.
Apoi iarăși și-a băgat necuratul coada…
Aveam 14 ani. Abia crescusem, tânără domnișoară, Adela cea frumoasă și ascultătoare, cu note bune la scoală și cu viața toată înainte. Înaltă, uscățivă și cu un păr negru și învolburat, prea mult pentru gâtul meu să îl susțină. Cu capul plin de cărți, mai mult plutind decât trăind.
Atunci s-a dus și bunicul Tatu. La el a fost cel mai greu. Cu el s-a sfârșit și ultima fărâmă de inocență din mine. La el am perceput acut ce înseamnă moartea, mirosul ei înțepător. Era vară, un iunie torid și bunicul Tatu se umflase ca un broscoi. Degradantă ultimă imagine cu cel mai drag om din viața mea.
Abia după a început cu adevărat greul. Rămasă singură, bunica s-a stafidit și s-a acrit și mai rău. Deși lucra mai mult ca oricând, n-am mai avut niciodată suficienți bani de mâncare. De altele nu se mai punea problema. Îmi era mereu foame. La scoală, acasă, pe drumul dintre ele.
Foamea m-a învățat să fiu șireată de mică, să mă pitulesc prin pomi și prin grădinile oamenilor la furat de orice. Tot ce se putea ronțăi era bun. Naivă nu mai eram de mult, dar sărăcia asta risca să îmi fure sufletul. Mă transformam în animal!
În perioadele când ne mersese bine, bunicul Tatu a vrut mai mult pentru noi, nepoatele. Eu eram slăbiciunea lui și fiind și cea mai mare a făcut tot ce a putut și m-a dat la scoală la oraș. Îmi plăcea acolo, oameni calzi și calmi dintr-o lume spre care tindeam. Nu voiam să rămân la țară, mă vedeam profesoară la oraș, mirosind a cafea și cu unghii mici și lăcuite.
Până la scoală erau patru kilometri. Uneori avusesem bani de autobuz, alteori mă duceam pe jos. Acum, doar pe jos.
Pe drumul spre școală treceam la lângă o fermă mare înconjurată cu gard de sârmă ghimpată dublată pe interior de un sir des de meri de vară.
În ultima zi de scoală din clasa a VIII.a, când veneam spre casă cu premiul întâi și coroniță de garofițe pe cap, am leșinat de foame. Am căzut în genunchi și, când mi-am revenit, am realizat cu ciudă că mi-am rupt ciorapii și din genunchi îmi curge sânge.
Am văzut ferma, m-am descălțat să nu îmi stric ultimii pantofi pe care îi mai aveam și am sărit gardul. Mi-am zgâriat palmele și tălpile în sârmă ghimpată.
Merele erau încă necoapte, dar divine. Am simțit cum se împrăștie în mine, cum corpul le suge ca un burete. Primul măr după așa o foame a fost ambrozie. E un sentiment atât de acaparator foamea asta, nu poți fizic să te gândești la nimic altceva atunci când îți e atât de foame. Adevărul e că oricât de avansați am fi, în fața nevoilor umane rămânem animale. Trebuie să mâncam și eu asta făceam acum, îmi urmam instinctul pentru că foamea este un prieten al cărui glas urlă și zgârie adânc și fără putință de vindecare.
Paznicii m-au prins, bineînțeles. Auzisem că îi bat rău pe cei pe care îi prind la furat, dar eu am scăpat. Au rămas puțin contrariați când m-au văzut cu coronița mea pe cap, mi-au zis un ¨domnișoară, puteai să vii să ne ceri!¨ și m-au împins pe poartă afară.
Eu, prea șocată și prea mândră să recunosc că am furat de foame, am făcut pe neabordabila și pe nesimțita și nu le-am mulțumit că au fost atât de drăguți cu mine. Mi-am uitat pantofii și am plecat amețită, desculță și cu coronița încă pe cap spre casă.
Vorbele s-au împrăștiat cum numai la sat se poate și, cumva, au reușit să ajungă la urechile bunicii înainte să ajung eu acasă. Când m-a văzut venind julită și desculță, rușinea de gura satului, frustrarea și neputința, conștiința faptului că eu chiar furasem de foame au izbucnit din ea și m-a bătut mai rău ca niciodată. Și-a vărsat tot amarul pe mine și apoi m-a luat în brațe, m-a pupat pentru prima dată în viața ei și a plâns până a adormit. A fost ultima dată când m-a bătut. Eu n-am vărsat o lacrimă.
A doua zi m-a anunțat că am făcut destulă scoală și că acum trebuie să o ajut cu munca, să poată și surorile mele să termine opt clase. Iar n-am plâns. Știam că avea dreptate, nimic nu mai avea rost și singura certitudine era că nu voiam absolut niciodată să mai simt foamea. Aveam 15 ani.
Pe atunci aveam vacă. Bălțată, blândă și schiloadă – nici ea nu avea mai multă mâncare decât noi – , era dată la cireadă în zori, de când dădea firul ierbii primăvara până toamna târziu. Din vara aia a devenit responsabilitatea mea. Mă trezeam, mă spălam pe ochi, îmi luam o bucată de mămăligă și una de brânză cu mine și plecam cu vaca pe islaz. Seara veneam acasă și picam ruptă.
Zi după zi, lună după lună. Singură, fără cărți pentru că nu aveam când să mă duc la bibliotecă să îmi iau. Doar eu, câmpul, cerul și mintea mea. Era singura mea prietenă, confidentă, uneori speranță.
Înveți de mic să te bazezi doar pe tine atunci când nu ai pe nimeni. Simți altfel totul atunci când bați câmpii la propriu, desculț, cu tălpile tari
și bătătorite, doar cu un băț să te apere de câini. Câmpul e mare, cerul e și mai mare. Norii îți spun povești, soarele te pârlește, tânjești după pomi. Au fost ani cu adevărat grei și doar pe alocuri cu sclipiri de bucurie. Ani de formare în care am gândit mai mult decât un om mare. Ani în care pui totul la îndoială și ai zeci de mii de întrebări la care nimeni nu îți dă răspuns pentru că nimeni nu e lângă tine. Ești singur. Tu și mintea ta prietenă. Ea îți dă imaginația cadou. Și imaginația îți răspunde la toate întrebările. Erau atât de multe idei, vise, amintiri, închise în mintea mea încât mă îngrozea ideea că într-o zi urma să mor și atunci o să rămână doar un abur din toate. Sau poate că nici ăla.
Constat că încă mai aveam capacitatea să fiu naivă, că mă speria moartea. Adevărul e că uneori viața e mai oribilă decât moartea. Așa mă simțeam eu acum. Un chin, o târâială de clipe, una mai perfidă ca alta.
În toamnă am ajutat la cules la câmp. Iarna am fost cu ziua pe la vecini la muncile din casă de zi cu zi. Orice se putea muncii făceam. Orice aducea bani sau mâncare. Orice.
Primăvara iar la câmp, apoi vacă, iar camp.

APWHITE.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s