Pentru Anton

Alteori stătea și privea în zare, în gol și repeta „off, mamă, de nu te-oi fi dus”, cu gândul la mama mea, fata ei. Și cumva am înțeles că noi, eu și surorile mele suntem motivul pentru care ea e mereu tristă, mereu acră, mereu stafidită de oboseală.
Grimasele repetate, ulterior permanente, au lăsat pe fața ei urme care nu mai treceau. Deși încă tânără, bunica Lina avea o față care nu putea să zâmbească, cu riduri multe și colțurile gurii lăsate. Chiar și când râdea, rar, aveai impresia că plânge, un soi de vaiet cu sunet.
Bunicul era mic de stat, pântecos și buzat, mai mereu transpirat de la efort și cu o pălărie din blană de miel pe cap.
Spre deosebire de bunica Lina, gura lui știa doar să râdă și să zâmbească, niciodată să certe. Veteran din al doilea război mondial, a văzut cea mai hâdă față a omului și totuși și-a păstrat inima curată și zâmbetul în ochi. Acolo, pe câmpul de luptă și-a pierdut un picior și acum avea unul de lemn de stejar în loc cu care să se mândrească și pe care să se sprijine în zilele în care își face curaj să iasă până la poarta de la drum. Avea și un baston cu o măciucă în cap atât de folosită încât părea lemn lustruit și lăcuit.
Privind înapoi, nu cred că i-a fost ușor așa, dar atunci nu realizam ce viață grea are și nici pe el săracul nu îl lăsa inima să ne facă atente la asta. Când îl vedeam venind spre poarta ne strângeam toate, căprițe de fete, și țipam la el „Ali, Ali, iese ursul din bârlog” și apoi alergam care-încotro, copile, bezmetice și neștiutoare.
El mi-a băgat în sânge microbul cărților, al poveștilor și mai ales al basmelor. Acolo, în basme totul era la fel de greu ca și în viața reală. Nimic nu era pe gratis, totul se muncea și se plătea în sudoare sau în istețime, dar totuși, în final, binele triumfa. Mereu. Inevitabil, mereu. A început să mă învețe tainele literelor încă de la cinci ani așa că atunci când ne-am mutat la ei, bunicul Tatu a devenit mentorul meu. Citeam cu aviditate orice îmi pica în mână, de la ziare pline de vești dintr-o lume pe care nu o înțelegeam până la poveștile lui Ion Creanga care îmi colorau zilele și visele în lumină. Eram mulțumită.
Bunicul Tatu obișnuia să strângă toți copiii de pe stradă la poarta noastră și să ne povestească vrute și nevrute. Ne certa și se iubea deopotrivă. Ne pregătea pentru viată prin pilde și ghicitori și apoi, pentru că totuși eram copii, ne lăsa să fugim în cireș sau în dud și să mâncăm până ne plezneau burțile. Bunica îl certa pentru că așa săream peste o
masă, el râdea, noi chicoteam. Bunicul a fost stâlpul anilor mei de formare, de la el mi-am luat puterea și speranța.
Au fost câțiva ani frumoși când am uitat parcă de necazurile din fragedă pruncie.
Primăveri dulci cu pomi în pârg și nopțile când fugeam și ne piteam în sură la vacă și priveam cerul printre șipci și visam vise pe care nu știam să le spunem în cuvinte.
Veri lungi cu soare mult, cu praf ce ți se lipea de plămâni, noi mai mult despuiate alergând bezmetice, gârla cu apă învolburată, fructe zemoase și somn cu cartea în mână pitită pe sub pomi.
Toamna cu porumb fiert și dovleac copt, cu șezători și povești cu duhuri rele.
Ierni cu obiceiuri, cu biserică și colind în zorii zilei, cu cozonaci pântecoși și cârnați aburinzi, cu sanie, mâini și nas degerate, liotă de copii pe uliță.
Apoi iarăși și-a băgat necuratul coada…
Aveam 14 ani. Abia crescusem, tânără domnișoară, Adela cea frumoasă și ascultătoare, cu note bune la scoală și cu viața toată înainte. Înaltă, uscățivă și cu un păr negru și învolburat, prea mult pentru gâtul meu să îl susțină. Cu capul plin de cărți, mai mult plutind decât trăind.
Atunci s-a dus și bunicul Tatu. La el a fost cel mai greu. Cu el s-a sfârșit și ultima fărâmă de inocență din mine. La el am perceput acut ce înseamnă moartea, mirosul ei înțepător. Era vară, un iunie torid și bunicul Tatu se umflase ca un broscoi. Degradantă ultimă imagine cu cel mai drag om din viața mea.
Abia după a început cu adevărat greul. Rămasă singură, bunica s-a stafidit și s-a acrit și mai rău. Deși lucra mai mult ca oricând, n-am mai avut niciodată suficienți bani de mâncare. De altele nu se mai punea problema. Îmi era mereu foame. La scoală, acasă, pe drumul dintre ele.
Foamea m-a învățat să fiu șireată de mică, să mă pitulesc prin pomi și prin grădinile oamenilor la furat de orice. Tot ce se putea ronțăi era bun. Naivă nu mai eram de mult, dar sărăcia asta risca să îmi fure sufletul. Mă transformam în animal!
În perioadele când ne mersese bine, bunicul Tatu a vrut mai mult pentru noi, nepoatele. Eu eram slăbiciunea lui și fiind și cea mai mare a făcut tot ce a putut și m-a dat la scoală la oraș. Îmi plăcea acolo, oameni calzi și calmi dintr-o lume spre care tindeam. Nu voiam să rămân la țară, mă vedeam profesoară la oraș, mirosind a cafea și cu unghii mici și lăcuite.
Până la scoală erau patru kilometri. Uneori avusesem bani de autobuz, alteori mă duceam pe jos. Acum, doar pe jos.
Pe drumul spre școală treceam la lângă o fermă mare înconjurată cu gard de sârmă ghimpată dublată pe interior de un sir des de meri de vară.
În ultima zi de scoală din clasa a VIII.a, când veneam spre casă cu premiul întâi și coroniță de garofițe pe cap, am leșinat de foame. Am căzut în genunchi și, când mi-am revenit, am realizat cu ciudă că mi-am rupt ciorapii și din genunchi îmi curge sânge.
Am văzut ferma, m-am descălțat să nu îmi stric ultimii pantofi pe care îi mai aveam și am sărit gardul. Mi-am zgâriat palmele și tălpile în sârmă ghimpată.
Merele erau încă necoapte, dar divine. Am simțit cum se împrăștie în mine, cum corpul le suge ca un burete. Primul măr după așa o foame a fost ambrozie. E un sentiment atât de acaparator foamea asta, nu poți fizic să te gândești la nimic altceva atunci când îți e atât de foame. Adevărul e că oricât de avansați am fi, în fața nevoilor umane rămânem animale. Trebuie să mâncam și eu asta făceam acum, îmi urmam instinctul pentru că foamea este un prieten al cărui glas urlă și zgârie adânc și fără putință de vindecare.
Paznicii m-au prins, bineînțeles. Auzisem că îi bat rău pe cei pe care îi prind la furat, dar eu am scăpat. Au rămas puțin contrariați când m-au văzut cu coronița mea pe cap, mi-au zis un ¨domnișoară, puteai să vii să ne ceri!¨ și m-au împins pe poartă afară.
Eu, prea șocată și prea mândră să recunosc că am furat de foame, am făcut pe neabordabila și pe nesimțita și nu le-am mulțumit că au fost atât de drăguți cu mine. Mi-am uitat pantofii și am plecat amețită, desculță și cu coronița încă pe cap spre casă.
Vorbele s-au împrăștiat cum numai la sat se poate și, cumva, au reușit să ajungă la urechile bunicii înainte să ajung eu acasă. Când m-a văzut venind julită și desculță, rușinea de gura satului, frustrarea și neputința, conștiința faptului că eu chiar furasem de foame au izbucnit din ea și m-a bătut mai rău ca niciodată. Și-a vărsat tot amarul pe mine și apoi m-a luat în brațe, m-a pupat pentru prima dată în viața ei și a plâns până a adormit. A fost ultima dată când m-a bătut. Eu n-am vărsat o lacrimă.
A doua zi m-a anunțat că am făcut destulă scoală și că acum trebuie să o ajut cu munca, să poată și surorile mele să termine opt clase. Iar n-am plâns. Știam că avea dreptate, nimic nu mai avea rost și singura certitudine era că nu voiam absolut niciodată să mai simt foamea. Aveam 15 ani.
Pe atunci aveam vacă. Bălțată, blândă și schiloadă – nici ea nu avea mai multă mâncare decât noi – , era dată la cireadă în zori, de când dădea firul ierbii primăvara până toamna târziu. Din vara aia a devenit responsabilitatea mea. Mă trezeam, mă spălam pe ochi, îmi luam o bucată de mămăligă și una de brânză cu mine și plecam cu vaca pe islaz. Seara veneam acasă și picam ruptă.
Zi după zi, lună după lună. Singură, fără cărți pentru că nu aveam când să mă duc la bibliotecă să îmi iau. Doar eu, câmpul, cerul și mintea mea. Era singura mea prietenă, confidentă, uneori speranță.
Înveți de mic să te bazezi doar pe tine atunci când nu ai pe nimeni. Simți altfel totul atunci când bați câmpii la propriu, desculț, cu tălpile tari
și bătătorite, doar cu un băț să te apere de câini. Câmpul e mare, cerul e și mai mare. Norii îți spun povești, soarele te pârlește, tânjești după pomi. Au fost ani cu adevărat grei și doar pe alocuri cu sclipiri de bucurie. Ani de formare în care am gândit mai mult decât un om mare. Ani în care pui totul la îndoială și ai zeci de mii de întrebări la care nimeni nu îți dă răspuns pentru că nimeni nu e lângă tine. Ești singur. Tu și mintea ta prietenă. Ea îți dă imaginația cadou. Și imaginația îți răspunde la toate întrebările. Erau atât de multe idei, vise, amintiri, închise în mintea mea încât mă îngrozea ideea că într-o zi urma să mor și atunci o să rămână doar un abur din toate. Sau poate că nici ăla.
Constat că încă mai aveam capacitatea să fiu naivă, că mă speria moartea. Adevărul e că uneori viața e mai oribilă decât moartea. Așa mă simțeam eu acum. Un chin, o târâială de clipe, una mai perfidă ca alta.
În toamnă am ajutat la cules la câmp. Iarna am fost cu ziua pe la vecini la muncile din casă de zi cu zi. Orice se putea muncii făceam. Orice aducea bani sau mâncare. Orice.
Primăvara iar la câmp, apoi vacă, iar camp.

APWHITE.

Advertisements

APWHITE PENTRU ANTON

CAPITOLUL 2
M-am născut într-o familie frumoasă, de oameni simpli, muncitori.
Tata preot, mama preoteasă. Cu voia lui Dumnezeu au avut trei copii,
toți fete și toate frumoase. Eu sunt cea mai mare.
Aveam o curte frumoasă, mai mult lungă decât lată, cu o casă potrivit
de mare. Camere curate, pridvor cu stâlpi sculptați, multe animale și
aventuri zi de zi. O aveam pe mâța Luiza, pe dulăul Zorel, căprițele și
puii de rață. Mai erau și altele, dar doar acestea plecau în povești prin
tufele de zmeură și rândurile de roșii cu noi, fetele, zi de zi.
Aveam chiar și o bucătărie în miniatură, bătută în cuie de vecinul
Marian unde făceam fel de fel de delicatese pentru prietenele noastre
necuvântătoare. Dulce inocentă!
¨Dumnezeu ne iubea¨, îmi spunea bunicul Tatu și, pentru că
Dumnezeu ne-a zâmbit, diavolul nu a rezistat tentației și a venit să-și
bage coada. ¨Fericirea e dulce și atrage răul ca mierea albinele¨ îmi mai
spunea. Și așa au început necazurile…
Primul care s-a dus a fost tata. A răcit la plămâni într-o iarnă lungă și
umedă. A bolit până în primăvară, a slăbit mult și apoi s-a stins ușor, în
liniște, demn. Râsetele din casa noastră au încetat. Răceala, întunericul,
mirosul de tămâie au plecat din biserică și și-au găsit lăcaș permanent la
noi în camera de la drum, în camera bună.
Aveam șase ani și am doar trei amintiri cu tata. Prima când venea pe
strada mare spre casă, de la biserică. Era în miezul verii, la mijlocul
dimineții, dar aerul era deja încins și eu am fugit spre el pentru că știam
că aduce apă rece de la fântâna de la poarta bisericii și că în buzunare
are bomboane mentolate. Era îmbrăcat în haina lui lungă, neagră și avea
cel mai frumos zâmbet.
Tata era un munte de om. Eu eram o mogâldeață de copil cu
genunchii juliți și zulufi ciufuliți. Venea agale spre casă cu vecinul Marian
pe lângă bicicletă. Mi-a zâmbit, m-a luat în brațe și mi-a dat pe obraji un
sărut gâdilicios pe care mi-l amintesc și acum, 30 de ani mai târziu. Tata
era un bărbat frumos, puternic, drept. Avea mustață și obraji mereu calzi.
A doua în iarna în care s-a îmbolnăvit. Îmi amintesc că stăteam în pat
în spatele lui, spate în spate, și el îmi spunea povești. În foc ardeau
lemne și în casă mirosea a cartofi copți și a porumb dulce fiert. Eram
fleașcă de transpirație pentru că tata avea frisoane și stătea ba învelit,
ba dezvelit și eu lipită de el. Îi era rău, dar nu se lăsa săracul și îmi tot
spunea cum a făcut Dumnezeu lumea și cum noi trebuia să fim buni,
drepți și iertători. Am avut coșmaruri ani de zile apoi în care mă înghițeau
valuri de pucioasă tot atât de calde ca spatele lui atunci.
A treia a fost în primăvară, cu câteva zile înainte să moară. Era după
ploaie, o după-masă caldă de primăvară spre vară. Pomi înverziți, cireșe
pârguite, miros de pământ bogat în aer. El stătea pe pragul casei în
pantaloni de casă, cămașă lungă, țărănească, țesută de mama și în
picioarele goale. Ar fi trebui să realizez că ceva nu e bine pentru că tata
era atât de drept în tot ceea ce făcea încât niciodată nu ar fi ieșit în curte
în picioarele goale sau cu capul descoperit.
Noi, fetele, ne jucam într-o băltoacă strânsă după ploaie. Căutam
râme, râdeam, cântam. Tata stătea și se uita la noi cu un zâmbet frumos
pe față. Un zâmbet din suflet care ți se citește în ochi. Era mândru de noi
cred.
Mama l-a văzut și l-a certat că s-a dat jos din pat și că nu stă să se
odihnească. El nu și-a luat ochii și zâmbetul de pe noi și i-a răspuns
calm “- ho, femeie, că m-am odihnit și o să mă tot odihnesc de acum! “.

Apoi m-a strigat să îi aduc apă. I-am dus în sticla rotundă de lapte. A băut cu sete apă dulce de-a noastră și a continuat să se uite la noi senin până când mama ne-a chemat în casă pentru masa de seară. După, tata nu a mai ieșit din casă și eu nu mai am amintiri cu el pentru că după vreo doua zile mama ne-a făcut pachet și ne-a dus la bunica Lina și bunicul Tatu. N-am fost la înmormântare… Iarna următoare mama l-a urmat la fel de senin. Diferența a fost că ea a slăbit înainte, s-a uscat pe picioare și a uitat cum e să zâmbești înainte să se îmbolnăvească. Pur și simplu a murit de dor, încet, încet… Și noi iar am fost făcute pachet și trimise la bunica Lina și la bunicul Tatu. Doar că acum am rămas acolo. Viața nu a mai fost la fel de dulce niciodată. A fost frumoasă pentru că îl aveam pe bunicul Tatu, dar niciodată nu am mai fost copil. Printre căpețele și tămâiat la mormânt, am înțeles că viața e așa, un fum. Și e trist să înțelegi lucrul asta la șapte ani. Bunicii ne iubeau fiecare în felul lui. Pentru bunica o zi în care nu ne bătea era o mare realizare. Așa înțelegea ea lucrurile, femeie simplă, din popor. Bătaia e ruptă din rai, zicea ea. Nu, nu era crudă, nu găsea în asta plăcere, dar pentru ea palma era un soi de datină străbună, o cutumă. Ceva ce faci și treci peste. Ne iubea și ea în felul ei și făcea sacrificii să strângă bani de haine toamna, pentru scoală, pentru trei căprițe de fete cucuiate. Lucra în fabrică, la vopsitoria chimică, și câteodată era atât de obosită de muncă încât se punea pe pragul casei și plângea. Alteori stătea și privea în zare, în gol și repeta „off, mamă, de nu te-oi fi dus”, cu gândul la mama mea, fata ei. Și cumva am înțeles că noi, eu și surorile mele suntem motivul pentru care ea e mereu tristă, mereu acră, mereu stafidită de oboseală. Grimasele repetate, ulterior permanente, au lăsat pe fața ei urme care nu mai treceau. Deși încă tânără, bunica Lina avea o față care nu putea să zâmbească, cu riduri multe și colțurile gurii lăsate. Chiar și când râdea, rar, aveai impresia că plânge, un soi de vaiet cu sunet. Bunicul era mic de stat, pântecos și buzat, mai mereu transpirat de la efort și cu o pălărie din blană de miel pe cap. Spre deosebire de bunica Lina, gura lui știa doar să râdă și să zâmbească, niciodată să certe. Veteran din al doilea război mondial, a văzut cea mai hâdă față a omului și totuși și-a păstrat inima curată și zâmbetul în ochi. Acolo, pe câmpul de luptă și-a pierdut un picior și acum avea unul de lemn de stejar în loc cu care să se mândrească și pe care să se sprijine în zilele în care își face curaj să iasă până la poarta de la drum. Avea și un baston cu o măciucă în cap atât de folosită încât părea lemn lustruit și lăcuit. Privind înapoi, nu cred că i-a fost ușor așa, dar atunci nu realizam ce viață grea are și nici pe el săracul nu îl lăsa inima să ne facă atente la asta. Când îl vedeam venind spre poarta ne strângeam toate, căprițe de fete, și țipam la el „Ali, Ali, iese ursul din bârlog” și apoi alergam care- încotro, copile, bezmetice și neștiutoare. El mi-a băgat în sânge microbul cărților, al poveștilor și mai ales al basmelor. Acolo, în basme totul era la fel de greu ca și în viața reală. Nimic nu era pe gratis, totul se muncea și se plătea în sudoare sau în istețime, dar totuși, în final, binele triumfa. Mereu. Inevitabil, mereu. A început să mă învețe tainele literelor încă de la cinci ani așa că atunci când ne-am mutat la ei, bunicul Tatu a devenit mentorul meu. Citeam cu aviditate orice îmi pica în mână, de la ziare pline de vești dintr-o lume pe care nu o înțelegeam până la poveștile lui Ion Creanga care îmi colorau zilele și visele în lumină. Eram mulțumită. Bunicul Tatu obișnuia să strângă toți copiii de pe stradă la poarta noastră și să ne povestească vrute și nevrute. Ne certa și se iubea deopotrivă. Ne pregătea pentru viată prin pilde și ghicitori și apoi, pentru că totuși eram copii, ne lăsa să fugim în cireș sau în dud și să mâncăm până ne plezneau burțile. Bunica îl certa pentru că așa săream peste o masă, el râdea, noi chicoteam. Bunicul a fost stâlpul anilor mei de formare, de la el mi-am luat puterea și speranța.

PENTRU ANTON FRAGMENT ROMAN.

APWHITE..

E răsăritul soarelui. Ce clișeu, dar așa e. Tu m-ai părăsit pentru totdeauna și eu cred că sunt încă în stare de șoc. Nu plâng, nu știu de ce, dar nu pot. Îmi stau în gât lacrimile și nu doar ele. Toate babele satului s-au adunat la noi în curte pentru pomana de șapte ani a tatălui tău. E puhoi de lume. S-au strâns ca la circ. Toți sunt șocați de ieșirea ta, unii reușesc să mă compătimească sincer, alții abia reușesc să își mascheze bucuria. Mai devreme am vrut să fug. Chiar după ce tu ai plecat. Ai plecat…ce expresie simplă ce nu poate cuprinde imensitatea de sentimente lăsate în urma ta, în golul tău. Te-am iubit nebunește, cu patimă, cu sânge. Te-am urât și mai rău. Te-am blestemat și te-am adorat. Niciodată nu mi-ai fost indiferent. Mereu am vibrat la tine în toate tonurile de culori, de la rosul geloziei la galbenul zilelor de vară în care ne-am cunoscut și la movul înstelat al nopților de iubire. Ai fost speranță pentru mine, lumină, căldură. Și tot tu ai fost cea mai rea gaură, hăul meu. Oricum, mai devreme am vrut să fug. Am ieșit pe ușă și am fost atât de șocată de toate câte s-au întâmplat azi încât am uitat să închid ușa în urma mea așa cum îți plăcea ție, ușor, în liniște. M-ai dresat atâția ani și la o ora după ce ai plecat, am uitat. Halal elevă! Oricum…nu știu de ce tot spun oricum! Că nu-i oricum, tu m-ai părăsit și eu am vrut să fug. Am deschis ușa larg și am ieșit doar ca să dau nas în nas cu mama Smaranda. E mai rotundă ca oricând. E ca o prună de vară, apoasă, pântecoasă, buhăită și movă de supărare. Și m-am simțit rușinată că vreau să fug. Nu mi-a dat o palmă, dar privirea pe care mi-a aruncat-o așa m-a făcut să mă simt. Apoi a scuipat la picioarele mele. M-am retras îngrozită și noroc cu ușa pe care nu o închisesem că am ajuns mai repede înăuntru. Acum sunt prizonieră în camera mea. Alt clișeu. Am stat în camera asta, fix pe divanul asta mai bine de jumătate din căsnicia noastră. Aș putea să jur că îmi știe toate secretele, toate înjurăturile pe care ți le-am tras și toate speranțele și planurile pe care mi le-am făcut. Nu-i vina mea că viața noastră a fost pestriță. Nu doar a mea. M-ai luat copil, boboc și atunci când am înflorit femeie m-ai lăsat. Păcatul meu, pierderea ta. Mi-am pus un pahar de vișinată. Știu că nu-mi face bine, știu că nu e o rezolvare, dar altfel nu pot. Se anunță o noapte lungă. Mă asaltează gânduri și senzații. Amintiri dulce-amărui. „Ce rece ești, frumoaso!” mi-ai spus tu odată. Mă ia cu frig. Mai sorb o dată din pahar. Am trăit ani întregi împreună și sunt aproape sigură că tu nu ai simțit niciodată pentru mine ce am simțit eu pentru tine. Am trăit împreună două realități, fiecare pe a lui, frumos, ordonat așa cum îți plăcea ție. Probabil că ți-am părut proastă. Sau poate doar naivă. Dar n-am fost. Doar că tu ai fost mereu și etern mai mare, mai mult decât mine și eu nu am găsit niciodată curajul să îți spun partea mea. Încă o gură… M-ai cunoscut vreodată? Ai trecut vreodată pe holul mare și ți-ai zis „mai devreme a trecut Adela pe aici, încă mai stăruie mirosul ei…”. Sau te-ai uitat vreodată în ochii mei și mi-ai înțeles gândurile sau doar ți-au părut mari și frumoși, căprui de căprioară cum îmi spuneai tu. Dumnezeule, deja îmi lipsești! Cum o să pot vreodată să mai trăiesc fără tine? Cum să mai respir? Simt cum se apropie un atac de claustrofobie în aerul ăsta mult din camera asta mare și goală. Goală pentru că sunt doar eu în ea. Ca de obicei. O idee mă asaltează de nicăieri. O ignor. N-aș avea curaj, nu. O gură mai mare de vișinată… Sau poate… măcar acum. Altădată nu aș mai avea când, nu ar mai avea rost. Măcar acum să fim unul când dintotdeauna am fost doi. Iubitule, hai să mă cunoști!

Prima calatorie cu autorulota noastra

5 ÎN AVENTURĂ

Asteptam cu sufletul la gura sa vina autorulota. Eram foarte emotionati cu totii pentru ca ne-o doream mult si facusem multe planuri de calatorie. Eu imi imaginam lucruri pe care femeile si le imagineaza, cum ar fi daca sau nu voi schimba perdelutele, ce covorase voi pune, ce vesela sau tacamuri voi alege, care sunt lucrurile de care am nevoie ca sa mentin curatenia cu usurinta in masina, ce asternuturi, perne, pilote si chiar ce decoratiuni voi lua ca sa fac spatiul cat mai cosy si mai ca la noi acasa. Dragos, pe de alta parte, era preocupat de accesoriile/imbunatatirile de care mai aveam nevoie pentru ca la drumuri sa nu ne lipseasca nimic (va scrie el despre asta). Sofia avea o singura preocupare: patul de sus sa fie patul ei. 🙂 Despre Kadri nu pot sa va spun decat ca vrea sa fie cu mama, nu prea conteaza unde…

View original post 3,233 more words