Pentru Anton

– Ai gust bun, mi-ai spus. E dulce așa cum ești și tu, Adela!
După ce mi-ai pronunțat numele te-ai blocat, ai făcut ochii mari și te-ai uitat la mine ca și cum abia acum mă vedeai, ca și cum nici nu ai realizat că până acum pe mine mă sărutai. Era surpriză pe fața ta, surpriză să te
trezești sărutându-mă și mai ales plăcându-ți. Ai tras adânc aer în piept de câteva ori. Încercai să te liniștești. Nu! Nu! Nu!
– Nu, te-am auzit și pe tine spunând. Nu! Ești perfectă așa cum ești!… Adela, oprește-te, ți-am auzit vocea răgușită prin valurile de dorință. M-ai apucat cu palmele de față și m-ai tras departe de fața ta.
Am respirat adânc însetată de aer și am încercat să mă calmez.
– De ce te oprești? Mă vrei! Simt asta!
Aș fi vrut să te zgârii, atât îmi era de ciudă că te-ai oprit. Nu știam ce mă așteaptă la capătul drumului, dar știam sigur că vreau să ajung acolo cu tine.
– Adela, nu, sunt un bărbat ciudat, am nevoi ciudate. Nu sunt pregătit să renunț încă la inocența ta! Am mai multe motive pe care chiar nu sunt capabil că ți le spun acum, e varză în capul meu, dar ideea principală, pe care o știu sigur, e că nu vreau. Nu! Nu vreau să fii altfel decât ești acum. Ești frumoasă exact așa cum ești!
Mi-ai strâns fața în palme și m-ai obligat să mă depărtez și mai mult.
– Anton, nu te oprii, aproape că te-am implorat eu.
– Ai uitat că sunt un mofturos căruia nu i se refuză nimic. Ești Adela mea, căprioara mea. Am alte femei cu care să fac asta.
Îți reveniseși și încercai să treci totul într-o glumă. Halal glumă! Eu încă tremuram violent.
– Dacă mă respingi acum, mă pierzi de tot, îți jur.
– Nu ai cum draga mea, ești pe numele meu și așa o să rămâi.
– Nu trebuie să fiu divorțată ca să fiu femeie.
M-am smucit și m-am ridicat de pe tine aproape plângând. Nu mai plânsesem de ani întregi și acum eram atât de aproape.
– Adela faci cum vrei, dar nu mă mai amenința! Îmi displace profund să mi se vorbească pe tonul asta și chiar nu m-ar deranja să-ți înroșesc bucile.
Nici nu te-am auzit, eram prea nervoasă și prea rănită să-mi mai pese de vorbele tale.
– De ce nu mă vrei? Nu-mi mai spune baliverne, spune-mi clar, de ce nu mă vrei? am țipat tremurând.
– Ești superbă și totuși nu te vreau! Adela, jur, chiar nu știu să-ți spun în cuvinte de ce, dar parcă aud în cap cum țipă ¨ Nu! Nu!¨. Nu-mi place să te-a ales mama, nu-mi place că-mi impui când toate se fac când vreau eu, nu-mi place ideea în sine. Asta e adevărul, nu te vreau!
– Nu mă vrei, am repetat ca proasta după tine, șocată că iar, etern, nu sunt de ajuns.
– Corect spus ar fi că te vreau așa cum ești! Probabil că înseamnă ceva pentru mine să te am așa cum ești. Nu știu, Adela, sunt confuz, te vreau așa și nu te vreau femeie.
– Egoistule! Poate că totuși o să mă vrea cineva, ți-am spus încet, m-am întors și am ieșit pe ușă așa goală cum eram, fără să îmi pese cine mă vede.
M-am prăbușit în camera mea, pe divan și am stat acolo amorțită de durere, confuză, încercând să respir iar normal. Încet, foarte încet, m-am calmat. Am încercat să mă gândesc la ce se întâmplase. Inconștient, ți-am căutat scuze. Probabil că era un mecanism de apărare căruia nu știai să îi dai nume. Nu îți plăcea să ți se impună, lucrurile erau mereu așa cum le voiai tu. Eu am atacat, te-am pus în fața faptului împlinit și numai ideea în sine te-a supărat. Ar fi trebuit să aștept, să mă schimb treptat, să te las pe tine să vezi că sunt alta, să mă vrei, să mă seduci… Eu, ca proasta, m-am grăbit și am stricat tot! Nu erai tu de vină, eu eram! Tu
erai un prădător pus subit în postura de a deveni vânat, normal că ai reacționat ciudat. Te-am iertat!
Fiorii dorinței încă nu mă părăsiseră și-și făceau de cap prin corpul meu, trimițând ici și colo câte o descărcare ca un impuls electric. Doar eu eram de vină pentru starea mea așa că, plină de penitență, mi-am făcut un duș cu apă rece ca să mă răcoresc și mi-am pus o compresă pe față să-mi îndulcesc trăsăturile. Mi-am pieptănat metodic părul, mi-am luat o rochie nouă pe mine și am coborât ciudat de liniștită.
Jos, în salon, erau doar Mihnea și Bijou, tăceau fiecare cu un pahar de vin în mână. Bijou și-a îmbufnat boticul imediat ce m-a văzut.
– Ai terminat? m-a întrebat pe un ton plictisit ce-mi lasă de înțeles că știa ce se întâmplase sus.
Nu am învrednicit-o cu un răspuns, am ales să o ignor.
– Fă pe doamna cât vrei, eu îți știu pedigriul, mi-a aruncat ea în treacăt în timp ce trecea grăbită spre scări.
M-am încordat, dar am ales să las de la mine, chiar nu avea rost…
– E soi rău, asta și latră și muscă, mi-a spus ușor amuzat Mihnea după plecarea ei.
– Da, un adevărat pudel, i-am replicat eu amuzată. Și buclele se asortează de minune.
– Mai degrabă cățea, nu pudel, mi-a răspuns în timp ce se ridica să-și mai pună un pahar. Vrei?
– Nu?
– Ești sigură? Nu pari prea călită la glumele lor și în curând or să coboare cu forțe proaspete.
– Sunt sigură.
– Bine, draga mea. Atunci, să stăm la un pahar de vorbă, ce zici?
– Zic că sună bina, i-am replicat iar bine-dispusă.
– Și ia zi, cum s-a întâmplat, cum a pus ticălosul ăsta mâna pe o floare ca tine?
I-am povestit în mare ce se întâmplase, nu îmi era rușine de nimic.
– Cât noroc au unii! Sunt gelos, sincer, a adăugat cu un surâs care m-a încălzit pe dinăuntru pentru că exista cineva care nu credea că sunt de umplutură.
– Nu fii, ce-i al tău e pus deoparte.
A râs profund și eu am recunoscut parțial ceva din râsul tău, Anton, probabil moștenire de familie. Râdea frumos și m-a făcut să mă simt bine.
– Ai sunat ca o predică de duminică, mi-a răspuns după ce s-a mai potolit.
– Mulțumesc, cred…
A sorbit din pahar și m-a privit puțin în tăcere, serios.
– Nu te merită, știi?
– Poate, dar inima vrea ce vrea, i-am replicat.
Și-a continuat paharul fără să-mi mai spună nimic. În scurt timp în cameră au început să-și facă apariția rând pe rând toți oaspeții și eu am început să fac iar, inconștient, pe gazda. Nu am putut însă să mă abțin și atunci când ai intrat tu cu a ta Bijou am spus tare și clar :
– Ca să vezi, s-a întâlnit cucu cu cucuveaua…
Tu te-ai încruntat, Bijou a făcut ochii mari, mie nu mi-a păsat.
Noaptea era la început, dar cursese deja multă băutură. Spirtoase, vin, bere, din toate prea multe pentru atât de puține persoane. Bijou stătea agățată de speteaza fotoliului tău ca un adevărat accesoriu. Din când în când îmi arunca priviri răutăcioase. Eu mă bucuram în secret că i se întinsese machiajul și mă rugam ca tu să o vezi exact așa cum era, urâtă. Tu păreai puțin agitat, nu mai aveai obișnuita ta detașare rece și erai mult mai prezent la ceea ce se întâmpla în jurul tău decât de obicei. Bijou, fie că nu a sesizat, fie că nu îi păsa, stătea pe capul tău și te enerva din ce în ce mai mult cu fiecare minut ce trecea.
Cuplurile, Maria cu Cătălin și Ana cu Olli, jucau cărți, beau și râdeau zgomotos. Dumitru Banu stătea deoparte, cu un pahar de coniac în mână și ne privea plictisit, asta când se îndura să-și ia privirea de la fereastră. Era cel mai absent din toată cloaca, genul de om care doar stă, fără să aștepte nimic. Eu stăteam pe fotoliul din capătul opus al salonului, fix în fața ta și blestemată să fiu dacă nu mi-am căuta-o singură. E ușor să te calmezi și să gândești la rece când ești departe, în cameră, când ești singur, dar aici, în fața ta, când te-am văzut iar lângă ea, toate promisiunile că o să te las în ritmul tău s-au evaporat. Eram doar o femeie geloasă și nedreptățită. Mă durea fiecare atingere pe care ți-o dădea Bijou, fiecare mângâiere nenorocită, și erau destule pentru că le făcea înadins. Ți-a așezat părul după ureche și a rămas așa o clipa cu mâna ei slabă pe lobul urechii tale. Apoi s-a aplecat sub pretextul că le spune ceva celor de la masa de joc și și-a proptit palma deschisă pe pulpa ta, atât de aproape de penis încât am simțit că mă înec. De ce ea avea libertatea să te atingă, să-ți simtă căldura pielii și eu nu? De ce o lăsai să facă toate astea în fața mea? Am stat și te-am privit fix, ți-am urmărit fiecare gest, fiecare respirație. Probabil că asta te făcea așa agitat, puteam doar să sper…
Mihnea a venit spre mine, s-a aplecat și m-a întrebat ce vreau să beau.
– Vișinată, i-am spus fără să mă gândesc.
– Hai cu mine să îți pun un pahar, mi-a spus și m-a luat de mână fără să îl pot opri.
M-a tras afară din cameră, spre bibliotecă și mi-am dat seama că mai fusese pe aici, știa rostul casei.
– Adela, draga mea, mă simt obligat să te previn. Te joci cu focul!
– Știu!
– Lasă-i! Știu că doare, văd asta, dar încearcă să te detașezi. Ea nu înseamnă nimic pentru el, e o prostituată, o cocotă.
– Și atunci de ce a adus-o aici, să îi văd eu? Cu ce i-am greșit eu?
– Adela, draga mea, eu îl știu pe Anton de-o viată. A fost mereu mai ciudat, mintea lui nu merge cum merge a noastră. Știa că mama lui pleacă, mereu pleacă când venim noi. Poate că a crezut că te duci și tu cu ea, poate că a crezut că nu îți pasă, fiind o căsătorie aranjată. Nu știu ce a fost în mintea lui, poate a fost doar obișnuința să facă tot ce îi trece prin cap. E lucru bun făcut, draga mea. Dar nu îți mai face rău singură! Poftim paharul, bea încet și calmează-te! Nu-l lăsa să te doboare, ar fi păcat.

AP WHITE.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s