Fragment de roman – Fundul de ochi
Violetta Petre

Îşi şterse lacrimile cu mâneca cămăşii de noapte. Un beţiv se opri în faţa ei şi îi ceru o ţigare.
Se sperie şi o luă la fugă…câteva secunde şi o bufnitură îi ţiui în creier. Pelicule de viaţă se perindau cu repeziciune prin ochii minţii, apoi alunecă în neant.
-Domnule doctor, nu a ieşit din comă de o săptămână. Ce facem? Îi chemăm familia să să o deconectăm de la aparate?
-Nu, Ana, nu încă. Femeia asta trebuie să trăiască. Uită-te la ea cât e de frumoasă şi tânără! Am înţeles că are şi o fetiţă care vine în fiecare zi şi o roagă să se trezească. Stă în genunchi ore în şir şi se roagă. E ceva care mă ucide, deşi am văzut atâtea nenorociri, nu ştiu de ce, vreau să aflu povestea acestei femei şi vreau să trăiască. Am visat-o cum îmi recita o poezie…Era atâta suferinţă în glasul ei!
Genţianne auzea tot ce vorbeau cei doi; era într-un loc plin de oameni, toţi îmbrăcaţi în alb, care se plimbau fără să vorbească; doar zâmbet împărţeau între ei. Vroia să articuleze un cuvânt, numele fetiţei ei, dar nu putea. Alerga printre ei, se agăţa de mâinile lor, dar nu putea prinde nimic…oare unde ajunsese?
Ca prin minune îşi aduse aminte de momentul în care plecase din casă în miezul nopţii, în cămaşă de noapte…nu ştia ce face, doar că trebuie să ajungă undeva. Pe stradă nu era nimeni. se speriase d eceva şi traversă strada în fugă…zărise nişte faruri, dar nu mai avut imp să se oprească şi nici nu vroia. Mai bine să se termine odată chinul ăsta!
-Ana, uite că mişcă genele! Genţianne deschise ochii şi-şi căută cu privirea copilul.
-Staţi liniştită! Nu a venit încă, dar va veni imediat. A fost aici mereu.
Femeia începu să plângă uşor; lacrimile îi curgeau liniştit pe obrajii însângeraţi, vineţii, de la loviturile maşinii.
-Domnule doctor, vreau să-mi văd copilul! Vă rog! Altcineva să nu vină! Mai ales soţul meu. Nu vreau să-l văd. Se poate?
-Da, doamnă, se poate. Sunteţi aici să vă faceţi bine şi nu acceptăm pe nimeni care să vă tulbure.
Aţi fost la un pas de moarte, dar acum a trecut orice pericol. Mai greu e să vă vindecăm sufletul. Trebuie să ne ajutaţi şi dumneavoastră.
Sufletul, sufletul ei…dar mai avea suflet? Parcă-i părea rău că s-a trezit…doar gândul la fetiţa ei o făcu să-i mulţumească Domnului că a scăpat şi de data aceasta,. Până când? Căci ştia că vor mai veni astfel de încercări…ştia pentru că le chema, mereu cu aceeaşi încăpăţânare şi sadism. De ce îşi făcea rău singură? De ce vroia să moară? Nu ştia să-şi răspundă…undeva, în subconştient, Bernard, de mână cu Moartea complotau şuşotind:
-Lasă, că data viitoare nu mai dăm greş.
Îşi pierdea minţile, sau lovitura de la cap era de vină?
Se întoarse în lumea albilor muţi…era bine acolo.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s