Pentru Anton

– Anton, nu vezi că ea ne desparte, ea te tine departe de mine. Eu pot să te schimb, simt asta, te iubesc atât de mult!
Te-ai întors nervos și ai lovit cu pumnul în perete. Eu am icnit speriată. Ți-ai așezat palmele una lângă alta, ți-ai sprijinit fruntea pe ele și ai încercat să te calmezi.
– Draga mea, mi-ai spus cu o voce hârâită, cu greu ținută în frâu, nu mai face pe îngerul salvator. Unii oameni nu pot fi salvați, mai mult, nu vor să fie salvați. Așa sunt ei, stricați, și le place asta.
Ai ieșit și ai închis ușa după tine.
Eu m-am chircit pe pat și am constatat că, deși nu pot să plâng din milă pentru mine, sunt capabilă să plâng din dragoste pentru tine. Trecuseră ani de când nu mă vărsasem o lacrimă și acum plângeam pentru tine, pentru viața ta furată, pentru fiecare clipă când ai suferit și ai fost singur. Cumva, durerea ta durea mai rău decât a mea…
Odată începute, lacrimile au curs în voie, de neoprit. Am plâns până când mi s-au lipit ochii umflați și până când am fost incapabilă să mai scot un sunet. Și, ce era mai ciudat, cu fiecare lacrimă căzută, mă simțeam din ce în ce mai ușoară, cu mintea mai limpede.
Așa m-a găsit mama Smaranda și Mihnea, dimineață, învârtită în cearceafuri, ciufulită și buhăită de plâns. Mama Smaranda a țipat și m-a luat în brațe speriată:
– Dumnezeule, fata mea, ce ți-a făcut? Fata mea, repeta ea ca un catren și mă legăna liniștitor.
Mihnea s-a trezit repede din blocajul ce-l paralizase în mijlocul camerei și a întrebat:
– Unde e?
– Nu-i face rău, m-am trezit eu speriată să îți iau apărarea. Nu mi-a făcut rău, jur! Îmi pare bine că plâng, nu am mai plâns de mult, am adăugât eu cu vocea hârâită și întretăiată.
Mihnea a cedat cu greu și a început să se învârtă că un leu în cușcă prin cameră. Strângea din pumni și scrâșnea din dinți. Mama Smaranda mă mângâia pe brațe și mă legăna în continuare.
– Când am văzut că vine dimineața și tu nu mai vii am știu că e de rău, spunea plină de penitență mama Smaranda. De ce te-o fi ascultat eu și te-am lăsat, nu știu. Numai eu sunt de vina.
Am încercat să mă adun și i-am spus hârâit.
– Nu, mama Smaranda, nu mi-a făcut rău. Am vorbit, mi-a spus lucruri de spre el, d-aia plâng. Nu m-a rănit fizic.
– A vorbit cu tine despre el? m-a întrebat uimită.
– Da, îl înțeleg mai bine acum.
Atunci ai intrat tu în camera, întunecat ca o furtună și cu un zâmbet crud pe gură.
– Familia fericită vine în vizită! Ce căutați aici?
Mică, mama Smaranda s-a ridicat dreaptă și ți-a răspuns cu demnitate.
– Tocmai pentru că ești copilul meu și te cunosc, m-am temut pentru Adela. Am venit să o iau!
– Ia-o!
Așa ușor te debarasai de mine de parcă eram o șosetă purtată care acum te incomoda puțin. Deși încă dezbrăcată, ciufulită, cu ochii umflați de plâns, m-am ridicat în șezut înfășurată în cearceaf și, aidoma puterii mamei Smaranda, am decretat:
– Nu plec nicăieri! Stau cu soțul meu!
– E pe dracu, ai răspuns repede și ai început să te învârti prin cameră agitat, înjurând. Te fac pachet și te trimit legată dacă nu pleci pe picioarele tale. În jumătate de oră vă vreau pe toți ieșiți din casă mea. Și pe tine Mihnea!
– Stai liniștit, oricum nu prea mai am chef să te văd, ți-a răspuns.
M-am întors cu spatele la tine și m-am învelit în paturi și cearceafuri, sfidătoare. Ai mai înjurat de câteva ori, ai mai amenințat și apoi ai ieșit din cameră spumegând. Mama Smaranda s-a aplecat lângă capul meu și m-a mângâiat ușor tremurând.
– Ești sigură că știi ce faci? Te poate rănii rău, Adela, poate să te nenorocească, mi-a spus ea plină de amărăciune.
– Poate, dar nu o să o facă. Simt că sunt pe cale să câștig ceva, niciodată de când îl cunosc nu am fost atât de aproape de el, și dacă plec acum nu cred că o să se mai deschidă vreodată în fața mea. Știu că nu o să fie lapte și miere, dar trebuie să fac asta.
– Te cred și îți mulțumesc din tot sufletul pentru ceea ce încerci să faci. Să știi, totuși, că dacă devine prea greu, eu te aștept mereu cu brațele deschise.
Mi-am întins brațele spre ea și am sărit in căldura lor, am strâns-o până aproape de durere. Aveam atâta nevoie de puterea ei.
Acesta a fost începutul nebuniei!
CAPITOLUL 9
Seara la cină, te-am prins pe picior de plecare. Erai îmbrăcat de seară și ceva din privirea ta mă provoca să fac scandal ca tu să ia motiv să stai mai mult plecat. Am tăcut deși aproape mi-a curs sânge din limbă cât am muscat-o de nervi și frustrare.
– Căprioară, căprioară, ce mă fac eu cu tine? mi-ai zis ușor dojenitor.
– Ce să te faci? De soață m-ai luat de mult și acum mă pui în funcție.
Ai râs.
– Nu știi vorba cu mai rărut că-i mai drăguț?
– Da, dar la noi nu se aplica. La noi era din Crăciun în Paste, și nici măcar atunci…
– Adela, căprioară dragă, dacă o să stai cu mine aici, o să mă vezi exact așa cum sunt. Pentru că eu nu mă schimb doar pentru că o domnișoară pudică a venit să locuiască cu mine. Nu eu te-am chemat, nu te vreau aici!
Ai tăcut și mi-ai lăsat loc să îmi spun părerea. Nici măcar nu am clipit.
– Să nu zici că nu te-am avertizat! Dar, dacă stau să mă gândesc, e șansa ta. Când o să realizezi cum sunt eu în realitate o să fugi mâncând pământul și o să scăpam unul de altul!
Ai ieșit și ai trântit ușa după tine. Fluierai. Să-mi fi spus tu toate cuvintele astea pentru că așa le simțeai sau pentru că simțeai tocmai pe dos? Mă răneai doar pentru că tu fuseseși rănit o viată întreagă și altfel nu știai să te porți cu oamenii? Tu știi oare, Anton, că oamenii care se iubesc rămân împreună? Sau mintea ta sucita se așteaptă că eu să dau bir cu fugiții și așa se protejează de durere, sub cuvinte goale, atent meșteșugite? Vezi tu, Anton, poate că ieri nu aș fi gândit așa, dar ieri nu te știam cum te știu azi. Azi mă simt mai aproape de sufletul tău decât oricare alt om vreodată. Prima zi în casă ta, a noastră, m-a găsit singură și optimistă…
Am rămas să locuiesc cu tine la București. 6 ani!
E greu să încerci să cuprinzi atâția ani întregi de sentimente în câteva pagini. Au fost o luptă, am ricoșat ca un pendulum între agonie și extaz, între parfumul tău simțit la rece, la încheietura gâtului în timp ce tu mă penetrai și parfumul tău diluat, furat de pe cămăși purtate cu zile în urmă. Acum, că mi-am deschis sufletul, am rămas șocată să constat că prea puține date sunt exacte în capul meu. Nu-mi amintesc niciodată că era ziua x sau ziua y, doar atunci când e vorba de ziua ta, de a mea, de sărbătorile petrecute singura sau altele oficiale asemenea. În rest, totul în legătură cu tine mi se dezvăluie sub formă de sentimente, senzații, trăiri. Era seară și eu ardeam ținându-te strâns între coapse, era dimineață și eu tânjeam după un sărut, era primăvară și natura mea preferată nu avea nici un haz fără tine, era toamnă și până și cârdurile de ciori plângeau după tine…
În București mi-a fost groaznic de greu, neștiutoare și nesigură cum eram, prizonieră de nevoie într-o casă mare și frumoasă. Îmi era groază să ies pe ușă, îmi părea că orașul acesta mare și gălăgios m-ar înghiți, m-ar face să mă pierd. Așa că stăteam în noua mea cameră, pe un divan aidoma celui de acasă și te așteptam. Oră după oră. Ca și acasă, și aici nu te vedeam cu zilele. Uneori, singura mărturie a faptului că trecuseși pe acasă era mirosul tău intoxicant de drag de dafin, pierdut în urma ta pe hol. Mergeam după el ca drogată, cu ochii închiși, doar ca să realizez că ducea la ușa de la ieșire. Plecaseși deja.
Aveam momente când regretam decizia luată, mama Smaranda mă chema la ea și, totuși, ceva din mine, o zgândăreală mică și dureroasă, nu mă lăsa să mă dau bătută.
Într-o lună, te-am văzut de patru ori și nu ai mai dormit deloc cu mine. Mai des decât să te văd, îți auzeam glasul prin perete. Camera ta era vecină cu a mea și, uneori, dimineața devreme, te auzeam vorbind la telefon. De cele mai multe ori erau telefoane de afaceri, despre fabrica care îți mânca timpul și te ținea departe de mine. Alteori, rar ce-i drept, totuși destul de des încât să înnebunesc, vorbeai cu „ea”. Uneori era Clara, alteori erau altele. Știam când era Clara, tonul era mai jovial, nu atât de pasional, ci doar plin de plăcere. Uneori numele ei îți scăpa și tonul tău atunci când îi șopteai mă înfiera. Știam fiecare replică de-a ta pe de rost. Ca o nebună, le memorasem, le visam.
A trecut Pastele, l-am petrecut singură în casă fără ca măcar să știu dacă mai ești în țară, a venit căldura, se apropia vara. Mereu singură.
Uneori mă vizita Mihnea, mereu însoțit fie de Maria, fie de Cătălin. Stăteau puțin pentru că nu eram cea mai plăcută companie și oricum nu aveam prea multe subiecte de discuție din moment ce existența mea era total paralelă cu stilul lor de viață.
Mama Smaranda a reușit să mă convingă să îmi înfrâng frica de București și m-a făcut să mă înscriu la niște cursuri particulare. Procesul minuțios al șlefuirii mele continua și aici, chiar dacă nu sub bagheta ei, măcar sub îndrumare. Învățam cu aviditate orice, nimic nu mi se părea inutil sau de prisos. Îngropată în cărți tot aveam timp să îți simt lipsa din minut în minut.
Zilele lungi, sufocant de călduroase și de tăcute. Deveneam nevrotica. Mă gândeam la tine încontinuu. În orice moment al zilei tresăream și mă trezeam, prinsa incomod fie în fața unei servitoare care se uita cu gura deschisă la mine, fie cu cafeaua dată în foc și uitată minute bune. Uitam mereu de mine și fugeam în gând la tine! Revenirea era grea, câteodată rușinoasă, umilitoare. Preferam camera mea cu divan aidoma celui de
acasă oricărui alt loc. Divanul și hainele tale purtate. Stăteam și visam dulce la tine, la noi. Noaptea în care m-ai vrut, se desfășura în capul meu în fiecare zi, desfăcută în mii de scene, în mii de nuanțe și senzații. Muream puțin câte puțin. Apoi, insinuos, dulceața se disipa și eu rămâneam goală pe dinăuntru, o idioată ce visează cu ochii deschiși îmbrăcată în haine murdare. Și eram tristă. Asta până când visul mă atrăgea iar și eu eram incapabilă să îi rezist. D-asta deveneam nevrotică.
Erau și zile frumoase. Una, a fost atât de idilică încât acum, gândindu-mă la ea, am vaga senzație că mi-am imaginat-o, că mi-am dorit-o atât de tare încât mi-am oferit-o singură, ofrandă minților întregi.
Era ora opt dimineața, joi, vară în plină forță. Era deja cald și eu am deschis ferestrele să mai prind o briză de aer rece în timp ce mă îmbrăcam. Sunt liniștită, împăcată, nu prea ai cum să fii supărat când soarele e atât de rotund și aerul miroase a pepene galben. Sunt singura în casă de trei zile deja! Azi, mâine, ar trebui să te întorci la mine. Te simt și mă pregătesc sufletește pentru asta. Deși încă mai sunt puțin supărată, în sufletul meu te-am iertat deja. Mereu te iert, Anton!
Mai devreme am sunat după cafea și acum mă învârt în mirosul ei în timp ce îmi dau jos cămașa ta, în care iar am adormit. Am rămas dezbrăcată și mă simt bine. Spune-i fetiș sau orice nume îți e drag ție, dar mie, de la o vreme, pielea mea goală mi-a devenit uniformă. Când nu-ți port cămășile, stau goală în camera mea, citesc, învăț să fumez, mă schimb pe dinăuntru. E ceva special în legătură cu pielea goală. E moale, un semn de slăbiciune și totuși tare, o coapsa lungă și goală sau un sân înmugurit, te fac să te simți puternic. Și, dacă tot mă destăinui ție, îți recunosc că mă și cert cu tine, câteodată îți șoptesc cuvintele de iubire, adevărate conversații, țipete, râsete, toate în timp ce sunt singură în cameră, doar cu oglinda. Și toate astea le fac atunci când sunt dezbrăcată, doar atunci am curaj, nu aș știi să îți explic de ce. D-asta îți zic că pielea goală este pentru mine putere și slăbiciune, un coctail amețitor.
Am avut jumătate de ora de calm, timp berechet să îmi savurez cafeaua dar nu și să mă îmbrac. Pe la opt jumătate s-au auzit zgomote jos. Nu le-am luat în seama și le-am pus pe seama servitoarelor. Pașii s-au apropiat și s-au oprit în camera ta. Mai mult de o persoana, mai mult ca sigur doi bărbați. Râsete înfundate, voci masculine bine dispuse, diluate de perete.
Din instinct am luat cana de cafea terminată și am întors-o pe peretele despărțitor. Tu și Dumitru Banu.
– Dacă nu te grăbești, o să întârziem, ți-a spus el extrem de amuzat și pe un ton fără pic de grabă.
– Dacă mă mai cicăli, o să fiu și mai stresat și sigur nu mai găsesc nimic, i-ai replicat la fel.
– Oricum îi bateți! Cu echipament sau fără, tot îi bateți. Mai bine ia un loc și bea-ți cafeaua și apoi gândește.
Câteva minute de bufnituri înfundate s-au terminat cu una mai puternică, acompaniată de o înjurătură.
– Îmi bag pula, nu găsesc nimic! ai zis înciudat
Banu a râs gros, vibrant. Altă bufnitură când te-ai trântit pe fotoliu și apoi liniște. Eu am deschis ochii mari, uimită, nu te auzisem niciodată vorbind așa, poate că așa vorbeau bărbații între ei și eu, mică și neștiutoare, abia acum aflam.
– Apropo de stres, unde e nevastă-ta, întreabă Dumitru Banu de nicăieri.
– Habar n-am, nu am mai fost acasă de câteva zile. Dar cred că e la mama că dacă ar fi fost acasă era deja călare pe capul meu.
– Să înțeleg că nu vă e mai bine acum că stă aici?

APWHITE.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s