Pentru Anton

În camera mea, pe divan, mă simt în siguranță printre pături și suspine. Atâtea valuri de nefericire peste câte am trecut, mi-au înghețat sufletul în mine. Nu-i nimeni lângă mine să mă sprijine, să mă îndrume, să-mi spună o vorbă bună. Ai plecat ca un hoț în mijlocul nopții, te-ai furișat. Să-ți fi fost rușine de faptele tale? Mă îndoiesc, deși îmi doresc să suferi măcar puțin, puțin și tu.
Îmi vine în minte scena de ieri, din brațele tale. Dulce inocență, sublim delir în brațele tale, sub buzele tale. Eu cea de ieri nu mai sunt, ieri eram încă tânără, azi sunt bătrână. Cum am venit la tine goală și doritoare, cu brațele deschise să te primesc exact așa cum ești tu, rău și nepăsător, și tu m-ai respins. Altruism i-ai zice tu, eu îi zic cruzime. Mi-ai zis că mă mai vrei așa pura, copilă. Dar până când? Nu te poți juca de-a Dumnezeu, Anton. Nici măcar tu! Ceasul ticăia și eu nu mai sunt ce-am fost. Nu-i paradoxal că deși vrei să mă închizi în timp, mă schimbi prin însăși felul tău de-a fii… Nici tu cel de ieri nu mai exiști, acum te văd mai bine, te cunosc mai bine. Aveai dreptate, ți-am făcut statuie degeaba, ești rău, negru, putred…
Cât să suporte o inimă plină de iubire până să înceapă să plângă sânge? Iubire… Amintiri aiurea, alandala mă asaltează de nicăieri…bunica Lina când îmi spunea : „Stai domoală fată, vine ea dragostea și la tine”. Mereu mi-a plăcut vorba asta. Îmi plăcea inevitabilitatea faptului, de parcă dragostea era datoare să vină. Că o meritam ori ba, era mai puțin important. Nu putea să mă sară, să mă ocolească sau să mă păcălească, ea avea să vină. Și totuși, răbdarea nu a fost niciodată punctul meu forte. Poate că m-am grăbit, mi-am dat inima prea repede, prea pe toată deodată. Nu mi-am păstrat nimic al meu. Mi-a fost foame de iubire cum mi-a fost și de mâncare…foame…de acolo mi se trag toate…
3 zile am stat în camera mea, singură, amețită, cu mințile rătăcite. Când veselă, când tristă, un excelent început de schizofrenie. De ce a trebui să vii și să strici totul? Tocmai când credeam că sunt bine, că noi doi suntem bine, ai venit tu cu ei și ai stricat tot! Aveai dreptate, Anton, toți aveau dreptate, chiar fusesem naivă. Servitoarele veneau, mă hrăneau, mă duceau de mână să îmi fac baie și eu ascultătoare îmi făceam. Mă întorceam pe divan și priveam zarea, câmpul, cerul.
Ai știutvreodată Anton cât am suferit eu după tine?
CAPITOLUL 7
După câteva zile s-a întors mama Smaranda și, cu mâna ei de general, m-a scuturat și mi-a spus că nu mai am voie să îmi plâng de milă, am suferit destul. Avea dreptate!
– Tot îl mai vrei, m-a întrebat ea compătimitoare?
– Mereu, i-am răspuns tristă. Dar încep să realizez că el chiar nu o să mă vrea niciodată și asta doare.
– Doamne, fată, ce ți-am făcut eu ție, mi-a șoptit ea în păr și m-a luat în brațe. Era scundă, dar plină de putere și am simțit că mă încarc de la ea. – Adela, fata mea, o să fie bine. Acum suntem două, ne ajutam una pe alta. Da?
– Da, mama Smaranda.
M-a mai strâns puțin cu brațele ei scurte și apoi m-a pupat pe frunte.
– Hai Adela să ne plimbam puțin prin curte că prea te-ai gălbejit. Să vorbim despre viitor.
Mama Smaranda mi-a devenit mamă fără să vrea. Era bună în felul ei, direct și tranșant, și, dacă făceai abstracție de vorbele crude pe care nu se putea abține să nu le spună, ea chiar ținea la mine. Era rea doar pentru că nu știa să fie altfel. Mă simțeam bine lângă ea pentru că era liniștită și regăseam puțin din liniștea ta la ea. Liniștea aia care îți unge sufletul. A fost puțin șocată și supărată când a aflat că am făcut doar opt clase și m-a făcut proiectul ei. A adus profesori și mi-a umplut timpul și așa am
început, oră cu oră, să nu mă mai doară când mă gândesc la tine. Mă gândeam în continuare la fel de des doar că acum aveam alte simțăminte, cu fiecare cunoștință nou dobândită mă simțeam mai stăpână pe mine, mai capabilă.
– La o femeie nu e totul să fie frumoasă, îmi spunea mama Smaranda. Trebuie să fie deșteaptă, când e deșteaptă e puternică. Să fie citită, să știe mereu mai mult decât bărbatul, dar să-l lase să câștige din când în când. Tu nu ești încă un caz pierdut. Ești deșteaptă de la natură, dar trebuie să fii șlefuită. E mult de muncă, dar sunt sigură că o să ne iasă. Pentru Anton, da?
Nu se putea abține să nu aducă vorba de tine. Și nici eu…
A trecut o lună în care nu ai venit. A trecut și anul nou și ianuarie era aproape pe sfârșite. Mi-am găsit în cele din urmă curajul să întreb:
– Mama Smaranda, vreo veste de la Anton?
A început să râdă.
– Dacă nu ai fi făcut cursuri în ultimele ore fără oprire aș fi zis că mă spionezi. Totuși, cum știu sigur că ai fost cu profesoara de română mai devreme o să iau întrebarea ta că pe un semn divin, draga mea. M-a sunat Anton, nu mă mai sunase de la Anul Nou.
– E bine, nu m-am putut abține să întreb.
– Da, draga mea, e bine. Sănătos dar obosit.
M-am întristat, știam eu de ce e obosit.
– Nu , draga mea, nu trage concluzii pripite, mi-a spus ea zâmbind împăciuitor când a văzut că m-am bosumflat. Poate că ai și tu dreptate, nu pot să te contrazic cu totul, dar a muncit. Să îl credem, da, să fim optimiste și să nu ne gândim la partea rea.
– A muncit?
– Draga mea, așa e, tu nu știi. Cum eu nu ți-am zis, el mă îndoiesc că a vorbit cu tine așa ceva. De anul trecut a făcut o firmă la București cu Dumitru Banu. Sunt asociați și de câteva luni se chinuie cu birocrație și aprovizionări să îi dea drumul. În industria metalelor, fac ceva piese pentru niște mașini străine și multe dintre materialele componente le vin din afară și a fost puțin greu pentru ei. Nu știu să îți explic mai bine, atât înțeleg și eu. Eu sunt cu ferma, cu registrele de aici, îmi știu partea mea. Anton e inginer după diploma. Nici asta nu știai?
– Nu, nu știam. Eram fascinată și puțin cuprinsă de remușcări; eu îți purtasem pică în fiecare zi din cele în care nu te-am văzut și am crezut mereu că te lăfăi în brațele femeilor și tu, săracul, munciseși. Poate că nu doar munciseși, e drept, dar totuși, era de bine.
– Draga de ea, ai dreptate, de unde era să știi. Prin sat se mai aud una, alta, dar niciodată de bine de băiatul meu…
– Mama Smaranda, chiar dacă s-ar fi auzit mie nu avea cine să îmi zică. Stiți cum trăiam eu!
– Da, știu. Lasă, nu te întrista. Acum ești bine, și eu sunt bine și ne avem una pe alta și o să fim și mai bine. Mi-a luat palmele în mâinile ei și mi le-a strâns să mă încurajeze.
– Mai povestiți-mi de Anton, am rugat-o. Vreau să știu totul despre el!
– Sunt lucruri pe care nu am voie să ți le spun eu, dar în ceea ce privește pregătirea academică pot să te luminez. A fost, este, un bărbat extrem de deștept. Poate că și d-asta mă doare atât de rău comportamentul lui. Dacă era un prost mă resemnam, îmi ziceam că asta e, nu poate mai mult. Dar el poate, e foarte deștept și asta înseamnă că ce face, face intenționat. Să mă rănească pe mine, să mă doară. Cu tine e altfel, nu cred că vrea să-ți facă rău dar nu poate altfel când te vede aproape de mine.
M-am abținut să îi spun că exact același lucru îmi spuseseși și tu odată, la beție. Ce rost mai avea să o rănesc și eu când ea era atât de conștientă de răutatea ta.
– A fost cel mai deștept din clasa lui mereu, liceul Sfântul Sava și apoi Politehnica. El a vrut în afară, nu prea se putea pe vremea lui Ceaușescu. Găsisem o portiță, ne descurcam noi, dar apoi s-a certat rău cu taică-su într-o seară și nu a mai vrut. Mă bucur măcar că a terminat-o pe asta. E bun în ceea ce face. Cel mai bun! De fapt el poate fi genial în orice își pune în cap. O să zici că vorbește o mama acum, dar nu e așa, el chiar e un bărbat extrem de deștept. D-asta draga mea trebuie să înveți tu acum atâta, ca să te poți înțelege cu el. Acum hai să facem câțiva pași pe afară să ne oxigenăm mințile și să ne facem poftă de mâncare. I-am zis bucătăresei să ne facă un tort pentru diseară, mă simt de parcă aș avea ceva de sărbătorit. Draga mea, o să ne îngrășăm și o să fim fericite diseară! Hai!
Ne-am plimbat prin aerul înghețat de ianuarie și m-am lăsat atrasă în optimismul ei. Anton, oare și tu te gândești din când în când la mine sau mă scoți din minte imediat ce pleci de aici? Anton, nu mă uita!
Au mai trecut doua luni în care nu te-am văzut și nu am vorbit cu tine. Pe mama Smaranda o suni în fiecare duminică dar niciodată nu ai cerut să vorbești și cu mine. Îmi e dor de tine, mă crezi? Un dor profund, care doare și mă îmbolnăvește pe dinăuntru.
Te-ai întors pe 1 martie, dimineața. O servitoare binevoitoare și-a băgât capul pe ușă clasei unde învățam de zor istoria și m-a anunțat că sosiseși și că vorbeai cu mama Smaranda în birou. Am zbughit-o fără să mai aud strigâtele profesoarei și am alergat pe scări să te aștept la ușa biroului. Tocmai când am ajuns eu, ieșeai tu și ne-am ciocnit. Din inerție m-ai luat în brațe și eu mi-am deschis gura larg să-ți simt cu totul căldura și mirosul care îmi lipsiseră atât.
– Căprioaro, te-ai lovit, m-ai întrebat ușor alarmat.
– Nu, sunt bine! Mi-am ridicat ochii spre fața ta, fericită din suflet. Arătai mai obosit decât ultima dată, îmbătrânit puțin și de barba care îți umbrea acum obrazul. Brunet și întunecat, dar mai frumos ca niciodată pentru mine. Ochii tăi nu păreau cruzi, cum erau de obicei, ci binedispuși, ușor zâmbăreți. M-ai împins puțin și eu m-am abținut la limita să nu scâncesc de necaz că încerci să mă îndepărtezi.
– De mărțișor, mi-ai spus și mi-ai întins un buchețel de ghiocei prinși cu panglică răsucită alb-roșu.
– Flori? am întrebat șocată. Mi-ai adus flori? Mie? Flori? Parcă eram o moară stricată, repetând în gol același cuvânt. Ți-am luat florile din mână tremurând pe parcă îmi ofereai o coroană de aur.
– E 1 martie azi, căprioaro, ai uitat? Ți-ai pus palmele calde pe obrajii pe care mi simțeam reci, m-ai tras spre tine și mi-ai pupat nasul. De emoție am închis ochii și am inspirat profund. Fie, te-am auzit ca prin vis cedând și apoi ți-am simțit buzele peste ale mele. Ușor, fin, sărutul tău a fost ca un fitil pentru mine, mi-a străbătut corpul ca un curent și mi-a făcut pielea de găină pe mine. A fost totuși prea scurt pentru că te-ai retras repede și acum nu m-am mai abținut și am gemut de frustrare.
– Căprioaro, nu fii nesătulă, mi-ai spus glumeț.
Mi-am deschis ochii și te-am privit prin ceată. Bărbatul meu frumos și cu sufletul întunecat. Era încă bunătate în tine, mică, dar te-ai gândit la mine și mi-ai dat din ea.
– Ce frumoasă ești căprioaro! Aproape că uitasem cât ești de dulce, ai continuat în timp ce îmi mângâiai obrajii cu degetele mari. Nu știu ce ai tu, dar lângă tine mă simt liniștit cum nu mă simt nicăieri altundeva. Nu pot să fiu altfel, uite, și acum mă simt așa. O să încerc să mă întorc cât de curând pot, mi-ai promis și mi-ai dat drumul din brațe.
Ce? Nu!
– Pleci?
– Trebuie, am treaba. Am construit halele, ne-au venit din mașinării și scule. Avem treabă! E un proiect mare și avem mult de muncă. Mi-a mai dat mama acum niște bani pentru un transport care vine mâine și mă întorc să îl achit.
– Și apoi, am întrebat plină de speranță.
– Nu mă întorc, nu am timp.
– Știu, am încercat eu să nu par prea disperată. Mă bucur atât de mult că faci ceea ce îți place. Se vede pe fața ta că ești fericit.
– Fericit? E cam mult spus, dar ai dreptate, îmi place. Și dacă ne iese, o să fim bogați, mi-ai spus și ai râs cu râsul tău profund și vibrant. Erai atât de frumos!
– Pai și acum ești!
– Da, suntem, dar atunci o să fim obscen de bogați. Am încheiat și contractele. E chestie de timp și muncă și banii or să curgă. Vreau să îți fac un cadou, draga mea. Ce ți-ai dorii?
– Nimic, doar să vii tu pe aici.
– Ce dulce ești! Totuși, tot naivă, ai adăugât și m-ai mângâiat iar. Adela, nu visa minuni! Suntem ceea ce suntem!
De ce poți să fii ca focul de fierbinte și apoi să-mi torni o găleată de apă gheață în cap?
– Mi-ar plăcea orice cadou, nu am experiență să îți cer ceva anume, nu știu, orice îți place ție o să mă facă fericită. Numai ideea că e ales de tine și o să îl iubesc!
– Bine căprioaro, ne mai vedem!
M-ai mai pupat odată pe nas și ai plecat. Eu am rămas cu buchetul de ghiocei în mână și cu un gol imens în suflet ce amenința să mă lase fără aer. Îmi venea în minte un cuvânt care mă făcea să vomit. Frățește! Da, frățește, așa te-ai purtat cu mine. Deși eu tremuram de dorință și nevoie în brațele tale tu m-ai îmbrățișat și m-ai pupat ca pe o verișoară draga pe care nu o mai văzuseși de mult. Încă nu eram soția ta! Oare o să reușesc vreodată să te fac să mă vrei? Am respirat adânc și am început să mă calmez. Nu le poți avea pe toate odată, nu? Pe rând, trebuie să ai răbdare! Totuși, ziua începuse atât de frumos și tu fuseseși atât de bun
cu mine.

AP WHITE


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s