Ecce Homo

-Da.Fac mereu escalada, e modul meu de a mặ relaxa.Apropo, l-am vizitat la spital pe nenea.Mi-a zis că-s netoată iar tu o cretină să urci cu mine muntele ăla.Aşa mi-a zis.

Oricật îl uram pe Luchin, vorbele lui aveau să mă ajungă cu vậrf și îndesat.Mă încậnta ideea de căţărare în pragul tậrziu al toamnei fără să realizez însặ  capcana întinsă de mậndrul meu destin.Stậnd bine să cuget  , poate de ar fi mers cu altcineva murea,poate destinul a vrut ca eu să-mi dau testul vieţii încă odată.Am plecat într-o duminică ceţoasă din Sibiu în prag tậrziu al unei toamne ciudate.Cum am scăpat de școală, teste, cursuri n-am idee nici acum.Mậna diavolului? A lui Dumnezeu?. Prima noapte în apropierea muntelui  ne-am petrecut-o cuminte într-o căbănuţă mică, albastră unde mi-am pus oarecum gậndurile la punct.Dimineată ne-a găsit sub traseu cu Diana  pregătindu-şi  corzile, eu pe ale mele apoi cafeaua.Capul de coardă eram eu, traseul îl făcusem cu 3 ani în urmă cu ştim noi cine.Ah tată! Ce om ai fi putut fi! Ce om!

Mi-am pus asigurările, mi-am făcut câteva noduri bulin apoi cu pioletul în mâna stângă i-am zis:

-Ne vedem în regrupare! Ce ham ai la tine? Ai ham superior sau numai inferior?

-Numai cel superior.N-am avut timp să fac rost și de cel inferior.Sper că nu e grav tocmai acum!

-O rugăminte am la tine, să nu foloseşti scăriţele în exces, vei obosi.În rest numai de bine!

-Dă-mi liber coardăă!! Liber coardặặặ!!!

Am început sặ-mi pun întrebặri cặci coarda la un moment dat devenise fixặ printre firele de iarbặ.S-a lặsat liniştea bruscCậtă coardă să-i mai dau bolundei?. La un moment dat firul s-a întins ca și cum un pește mare ar fi mușcat momeala.Liniște totală! Cea mai cruntă liniște trăită de mine vreodată.În plus, ca un făcut mi-a căzut haina împrumutată în Sibiu de la un salvamontist bătrận.S-a dus cuminte aterizậnd cine știe unde pe șoseaua aia de jos.

-Diana? Mă auzi fată?? Nu mai am coardă!! Nu mai am coardăă!! Ce faci acolo? Se întunecă auzi!!??

Nimic odată.Numa’ vậntu bătea apucat de pe o parte pe alta a muntelui eu pierdută în imensitatea tăcerii.Ce să fac?

Mă desfac din asigurare coborậnd ușor aproape de buza surplombei.Imaginea de sub ochii mei îmi dă fiori reci pe spinarea încinsă.Fata a rămas agăţată în hamul superior la 10 minute de o moarte cumplită.Citisem în tot felul de articole aduse din Franţa despre moartea alpiniștilor în situaţiile asemănătoare.Despre căderea în hamul superior știam că numai Dumnezeu te poate salva.Moartea prin spậnzurătoare! O vedeam acolo atậrnậnd într-un ștreag perfid al finalului de viaţă încet, metodic.Mặ vedeam adusặ în pragul nebuniei pentru un moment de bravadặ cu o fatặ insuficient pregặtitặ.Mặ vedeam terminatặ, prinsặ într-o capcanặ letalặ.

Zeci de secunde m-am chinuit rupậndu-mi creierii să o salvez cumva, altă soluţie nu-mi rămậnea! Să o salvez sau să mor acolo cu ea! Trebuia sặ cobor acolo sau sặ mor încercậnd!

-Draga mea vin imediat! Vin imediat la tine iubita! Imediat!

Simpla coborậre pe coardă n-a mers.Mi-am făcut noduri prusice cu care m-am dus metru în metru la vale rugậndu-mă tuturor divinităţilor să ne salveze din calvar.Nodurile și-au strậns puterile intrậndu-mi adậnc în carne.Sậngele lubrifica alunecarea ,coboram.Așa cum m-am așteptat era dusă măcar cu un picior dincolo.M-am desfăcut din coardă și-am luat-o în braţe cum iei un copil de cậteva luni.incet să nu-l strậngi prea tare.Într-un colţ de buză mușcată am zărit picătura de sậnge proaspăt.Trăia! Ochii i se duseseră în cap lăsậnd în urmă doar albul.Dă-i frecţii, masaj, toate lucrurile învăţate sau neînvăţate în nenorocita aia de școală! A gemut peste cậteva minute care mi s-au părut secole.

-Mă dor.. toate..Mor! Mor! Ajutặ-mặ cặ mor! Sặ nu mặ laşi!

-Mori pe dracu! Stai aici că nu se dă locu’ încă sau merem amậndouă!

Acu’ venea partea cea mai dată naibii.Cum să urc cu ea fără să zburăm păsări direct în apă?.I-am desfăcut cu dinţii hamul superior, noroc că-l făcuse din materiale de casă .Cu ajutorul scăriţelor urcam încet ţinậnd-o în braţe, vorbindu-i vrute și nevrute.Am mậngậiat-o, am înjurat-o , am făcut-o în toate felurile.Venea noaptea.Noiembrie nu-i o lună tocmai blăndă dacă stau să mă gậndesc.Mai tậrziu, aveam să aflu că pe șosea se adunaseră oameni.Ne priveau, comentau:

-Doi nebuni frumoși se caţără acolo sus! Mare curaj domn’le! Tare nebun tre’ să fii!

-Se caţără două nebune, una și-a aruncat haina pe șosea.A lovit-o căldura.

-Ceva nu-i bine acolo în surplombă.Anunţaţi-le să nu se panicheze, mậine mergem și le scoatem fără probleme!

De undeva, și-a băgat Tudor capul peste creastă destul să realizeze tragedia.Norocul că el făcea deja traseul alăturat care se intersecta cu al nostru la un moment dat.Eram epuizată fizic dar mai ales psihic.Îmi venea să urlu ori să mă arunc în gol și să scap.

-Dă-mi coardă s-o leg! Poate tu vei reuși să o tragi în sus! I-am zis cu ultimele cuvinte rămase.În toată nebunia asta mă bucuram că n-am abandonat-o.Că-n sufletul meu exista speranţă și mai ales putere în lucrurile grele, insurmontabile..Totul ca o roată a amintirilor bune sau foarte puţin bune ce mi-au marcat existenţa.De nicăieri mi-a dat coardă și tocmai atunci ca un făcut  Diana a prins viaţă.A prins partea de viaţă pe care n-am dorit-o nimănui.Plậngea, se zbătea, mă lovea. .Din cauza durerilor intense mă mușca de mậnă, de umeri.I-am dat bluzonul să-l strậngă-n dinţi atật cật s-o păcălesc niţel.Cu greu am pus coarda, papucii de căţărare s-au dus și ei ofrandă zeilor la vale.Tudor a tras-o încet reușind să o aducă în traseul de sus.Era salvată în prima fazặ.Tậrziu am ajuns și eu pe cărare plină de sậnge, tremurậnd, chinuindu-mă să nu cad din picioare.Pậnă atunci nu stiusem ce înseamnă epuizarea totală.Lucram ore întregi de gardă printre nefericiţi, printre beţivi, accidentaţi.Nu simţeam după doisprezece sau treisprezece ore epuizarea cum am simţit-o atunci.Mergea beată pe cărare vorbind aiurea, împleticindu-se.A trebuit s-o leg ca pe căţelul bolnav și s-o momesc pậnă la cabană.

Mult mai târziu aveam s-o întreb mirată, răspunsul venind pe măsură:

-De ce ai cerut fată liber coardă? Ce-ai crezut că faci cu ea? Coarda se terminase de mult!

-Am crezut că ajung în șosea.Că-mi dai coardă și cobor în șosea.Asta am crezut.Eu așa am văzut șoseaua imediat sub mine!

-De la 300 de metri să cobori în șosea? Sfinte Isuse! Asta era imposibil copilă!

Discuţia o aveam la cabană două zile mai tậrziu în timp ce se  purtau discuţii cu salvamontul să o ducem la spital.Nu era salvatặ deloc,putea muri oricậnd datoritặ unor blocaje.Putea muri oricậnd !

-Vor s-o ducem noi în braţe la salvare.Nu se bagă băieţii în apă! Aşa e protocolul la ei! A strigat Tudor aruncậnd cu cana  de cafea într-un perete.

-De era după dậnșii ne găseai statui acolo sus! Statui îngheţate! Nenorociţi!

-Mai am o veste proastă pentru tine.Băiatul doctorului Vintilă din Cluj a murit în Cheile Turzii ieri dimineaţă.Pậnza de paianjen nu se joacă! Asta scapă din trei sute de metri , ăla moare în 7-8 metri!

 

Advertisements

Ce a căutat Iohannis la Washington?

Foaia Interesantă

Nimeni nu a înţeles în România de ce a fost invitat de urgenţă Klaus Iohannis la Washington, la Donald Trump, pe 20 august 2019. Mai sunt doar vreo trei luni până la alegerile prezidenţiale, iar vizita lui Klaus Iohannis a părut să fie un amestec american grosolan în alegerile româneşti din noiembrie 2019. Nu e clar nici dacă Administraţia prezidenţială română şi Klaus Iohannis însuşi au înţeles cu adevărat ce a căutat preşedintele român pe sfârşit de mandat la Casa Albă. Propaganda pro-Iohannis, propaganda PNL au interpretat, bineînţeles, vizita ca pe o susţinere puternică a lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis, indiferent de diferenţele ideologice evidente între ei. Aşa să fie ?

Un articol foarte recent al lui Paul Craig Roberts, fost secretar adjunct al Trezoreriei americane pentru politica economică în timpul lui Ronald Reagan, ne aduce o clarificare indirectă în legătură cu „escapada” lui Iohannis la Washington. Titlul articolului…

View original post 620 more words

Care p..da ma-tii esti Seneca ma?

,,Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, comuniştii s-au servit de elemente de cea mai joasă speţă, de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu elocvent este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului comandantul celei mai sălbatice închisori, Jilava, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti. Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru Bucureşti – pe atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, în culori – galben era centrul, iar pentru celelalte sectoare fiind verde, roşu, albastru şi negru.
Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: “Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob” (Seneca – filozof roman, sec. I d.H.). Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă:
– Care p…. mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!
Linişte.
– N-auzi, mă?! Ieşi, mă, afară!!!
Aceeaşi linişte mormântală. Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoţitorii săi:
– To… to… tovarăşe mi… mi… miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi tabelul camerei! Îl învăţ eu minte pe Seneca!!!
Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de câteva ori, dar Seneca – nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse:
– Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la tribunal pentru că astăzi avea termen şi probabil că se va întoarce după-masă.
După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou miliţianului :
– Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!
După mai bine de jumătate de secol care a trecut de atunci, mă întreb dacă miliţianul l-o mai fi aşteptând şi acum pe Seneca, în poarta închisorii.”
(Grigore Caraza, Aiud insangerat)