Iulie-n arminden Violetta Petre

 

De mă încearcă iar regrete-amare,
Nu-i nimenea de vină. Numai vara,
Ce se răfaţă iar sub felinare,
Furându-mi, ca o hoaţă, primăvara.

Nici nu m-am săturat de iarba verde
Şi n-am văzut nici merii cum se-mbracă,
În irişi, albul florilor se pierde
Şi de magnolii, vara mă dezbracă.

S-a strecurat vicleană la amiază
Şi m-am trezit cu iulie-n arminden,
Cum, genţienele, incendiază
Şi bate-n nopţile târzii din pinten.

Eu îmi doresc beţia primăverii,
Iar vara să-şi aştepte-n gară rândul!
Să simt cum înfloresc în mine merii
Şi cum musteşte pe sub tălpi, pământul.

Poemul meu aşteaptă în grădină,
Să-nmugurească-ncet cum este datul,
Să îşi înalţe versul spre lumină
Şi să-nflorească cum nu este altul…
02.05.2018

Advertisements

Şi ninge-n luna mai… Violetta Petre (Doamna de Si Major)

 

Nu mai am timp, iubite, prin mine să te caut,
Când m-am golit de tine, ca un pahar cu vin
Din care soarbe timpul. Pe buza unui flaut
A mai rămas amarul din frunza de pelin.

Nu mai am timp, iubite, să te compun din versuri
Cum o făceam odată,-n poemele de mai,
Eu am rămas în toamne, pierdută-n universuri
Cu ploile pe umeri, când vise destrămai.

Nu mai am timp, iubite, să ning peste iluzii
Cu albul inocenţei, când sub zăpezi te-ascunzi;
Te-aş invita-n pădure, cu mine-s lupi, auzi-i!
Pândesc cu ochi de sticlă un ”noi” de muribunzi.

Nu mai am timp, iubite, să îţi arăt cum cântă
Pe lângă mine-amurgul. Ce trubadur stingher!
Pe tine, asfinţitul, ce sunt, te înspăimântă
Şi fugi ca de blesteme, când să rămâi, îţi cer.

Nu mai am timp, iubite, să îţi arăt cum plânge
Sărutul de pe gleznă, ce a rămas atunci
Pecete a iubirii, ce-n neiubiri se frânge
Acum, când, fără milă, cu pietre-n el, arunci.

Nu mai am timp, iubite, şi-ţi scriu, în braille, scrisoare
Pe ramuri şi pe frunze, pe flori de liliac
Şi fiecare frază, ce-o scriu, în tine, moare
Şi ninge-n mai, iubite… eu în zăpezi mă-mbrac…
26.04.2018

Şi totuşi aş rămâne-n primăvară…

Violetta Petre

Eu am grădini sub gene şi pe pleoape
Şi iarba creşte-n inimă şi fiere,
Să-mi fie primăvara mai aproape
Şi să nu simt în trup, nicio durere.

Măcar acum, când ninge cu petale
Din ramuri de cireş şi iasomie,
Să simt cum, Doamne, harurile tale
Mi le trimiţi şi altora şi mie.

E-atâta frumuseţe şi magie
În cântecul de mierlă din ponoare!
Şi când aud şi cânt de ciocârlie
Dau drumul viselor, spre cer, să zboare.

Cu talpa goală-aş alerga prin verde,
Să-mi intre seva-n piele, ca în muguri.
Prin primăvara asta m-aş tot pierde,
Să mă găsesc în boabele de struguri,

Când iunie-ar da startul la podoabe
Şi-ar înroşi toţi merii din livadă,
Eu aş dospi poeme dulci în boabe,
Ca vara, doar în toamnă să mă vadă.

Şi totuşi aş rămâne-n primăvară
La ţărmul mării să pândesc sirene.
O coală albă, toc şi călimară,
Să am, să scriu pe valuri noi refrene…
17.04.2018

Violetta Petre

Pentru toţi prietenii mei!

Vroiam să mor, cum ştiţi, ca o zăludă,
M-a apucat aşa, ştiţi voi cum este.
(Vezi, Doamne, viaţa asta e prea crudă)
Şi nu mai sunt şi eu într-o poveste.

Mi se urâse de atâta bine
Şi mă plângeam în stânga şi în dreapta,
Că primăvara-n ochii mei nu vine,
Dar, nu ştiam că eu eram inapta

Să o primesc aşa cum se cuvine,
Că îmi aduce flori şi sărbătoare.
Acuma, zău, că tare mi-e ruşine,
Că n-am ştiut cât e de-atrăgătoare.

Nu ea în sine, cât voi laolaltă,
Ca un buchet de suflete alese,
Ce v-aţi oprit şi aţi făcut o haltă
Prin meandre violete, ne-nţelese.

Era să mor şi să nu ştiu cum este
Să ai iubire cât pentru o viaţă;
Iubirea voastră m-a suit pe creste
Şi zborul spre albastru mă învaţă.

Din când în când, secătuiesc izvoare,
Se răzvrăteşte sufletu-n tăcere
Şi n-are leac şi când prea tare-l doare,
Îngenunchează şi o vorbă cere.

”Cea mai iubită dintre pământene”
Mă simt acum şi nu sunt vorbe fade.
Sau, chiar şi numai dintre constănţene
Şi tot e mult, prea mult. Şi cumsecade

Aş vrea să mulţumesc, cum ştiu mai bine,
În versuri să vă prind pe fiecare,
Pe tine şi pe tine şi cu mine
Să fim răspuns la orice întrebare.

Vă mulţumesc, Oameni dragi, pentru că v-aţi oprit şi mi-aţi oferit o floare, un gând… Mă simt iubită, eu şi poezia mea şi binecuvântată că am în jurul meu oameni care nu trec nepăsători pe lângă lacrimă, indiferent de natura ei.
Am încercat să răspund cât am putut (ţinând cont că mă devorează o gripă, răceală, ce o fi). Dacă am omis pe cineva, îmi cer iertare! De aceea am ales această modalitate de a vă mulţumi tuturor şi a vă îmbrăţişa pe fiecare în parte.
Mare bucurie mi-aţi dăruit de Florii!
Să-mi trăiţi!
Cu dragoste şi preţuire, Vio!

poezie, dor nestins Violetta Petre

 

Mă ţeşi ca un păianjen, brodând iubirea-ţi vie
Pe umeri şi pe braţe, pe frunte şi pe gură,
Pe fiecare gleznă îmi scrii o poezie
Şi-apoi îmi mângâi sânii, ca pe-o claviatură.

Eu gem sub versul tandru, cu pielea de mătase
Când palma ta m-atinge, metaforă din stele,
A iarbă şi a cântec, iubirea ta miroase
Şi înfloresc din tine, în ochii mei, lalele.

Mă scrii sonet de toamnă, cu ploile în plete,
Pastel renasc când visul te-aduce-n nopţi albastre,
Mă-nfrupt cu lăcomie din carnea-ţi, pe-ndelete
Şi e atâta vară, în gândurile noastre!

Poeme de lumină, pe-o margine de lume
Într-o îmbrăţişare astrală de tăcere,
N-avem identitate, nu mai purtăm vreun nume,
Doar zborul ne animă-ntr-o oază de plăcere.

Fotografia postată de Violetta Petre.

Violetta Petre

În mine zace-o Ană, zidită-ntre poeme
De la-nceputul lumii, când am murit puţin;
Era târziu blestemul, deşi mult prea devreme
Gustam cu îngeri negri din cupa cu venin.

N-am înţeles delirul scaieţilor albaştri
Când am ţipat la lună. Şi ce Crai nou era!
Priveam la lumânarea din cuibul de sihaştri
Şi nu ştiam că-n rugă era şi casa mea.

M-a înfiat ghiocul şi-am supt la malul mării
Din scoici abandonate de valuri pe un mal;
Şi am cărat toţi anii pe stâncile spinării,
Fără bilet de voie şi-aproape ilegal.

Mi-a fost şi mi-este foame de şoapte de iubire,
Ca orbului de soare şi însetată sunt.
Am lacrima sub gene şi, Doamne, ce mirare
Că pentru toate astea, nici astăzi nu mă-ncrunt!

21.03.2018

Bătrâneţea, ca un păcat

Bătrâneţea, ca un păcat
Violetta Petre

De-s anii mei prea mulţi pe umeri
Îi port firesc şi nu mă plâng.
De-ai să-ţi pierzi vremea să îi numeri,
N-ai să-i găseşti, că-n braţe-i strâng.

Sunt anii mei, flori din grădină
Şi rod al ramului golaş,
De te-aş lăsa s-arunci cu vină
Pe tine, om în strai trufaş,

Că-mi sunt frumoşi şi că se-aşază
Precum ninsoarea peste frunţi,
Ai îndrăzni, cu-a ta emfază,
Înţelepciunea să-mi înfrunţi?

Nu iartă timpul niciodată,
Secunda e la fel oricând
Şi viaţa mea nu-i vinovată
Că dimineţile-s pe rând

Furate de-asfinţit şi noapte.
Amurgul cade peste toţi
Din miazăzi, spre miazănoapte.
‘Napoi, să te întorci, nu poţi.

Arunci cu piatra-n bătrâneţe?
O, Doamne, ce păcat cumplit!
Nu-i nimeni care să te-nveţe,
Câ râsu-ţi este necioplit?

Şi-ţi va fi râsul de ocară
Şi vei îmbătrâni subit
Cu răutatea ta de fiară
Şi de regrete chinuit.

Mi-e bătrâneţea prea frumoasă!
Vi-s anii tineri veştejiţi,
În existenţa veninoasă,
De-alegeţi, viaţa, s-o trăiţi!
25.01.2017